Pana nu de mult, patru era un numar ca oricare. Nici macar nu se scria cu litera mare, ca-si vedea de lucru linistit acolo in rand, intre trei si cinci, neremarcat, modest si fara pretentii. Insa de cateva saptamani, s-a intamplat ceva cu Patru. Si-i zic Patru, pentru ca de cand are probleme, are si identitate cum ar veni, ba chiar si idei crete. Se vede treaba ca le-a luat pe toate la pachet - identitatea, problemele si ideile crete - nu stiu de ce-i trebuiau chiar toate deodata si nu s-a multumit numai cu una. Dar in sfarsit, dintr-o simpla cifra ca toate celelalte, Patru e acum fix una complet diferita de toate celelalte - mai exact, e singura cifra uitata in mod sistematic si inegalabil de ucenicul plin de zel in ale numaratului.
Ucenicul acesta era initial foarte, foarte atent, pe cand invata sa numere. Formula fiecare numar cu gura rotunjita toata a incordare, atent de parca ar fi creat lumea intreaga atunci pe loc, cifra cu cifra. Sunetele cifrelor i se rostogoleau asadar de pe buze in secventa corecta, dar cu incetinitorul cel mai incetinitor cu putinta. Ba chiar - pentru mai multa incetinire - si cu prelungiri: unnn-uuu, doooi, treeeiiii, paaaaatruuuuu, ciiiiiiiiiinci. De atata prelungire, intre trei si patru se aduna pe atunci eternitatea toata. Ceea ce pana la urma nu ma deranja catusi de putin.
Se vede insa ca intr-un final s-a terminat de adunat eternitatea. Si cand s-a terminat de adunat, a plecat apoi cu totul - cu tot cu bietul Patru adica. Eternitatea s-a luat pe sine de la trei la cinci si dusa a fost, cu tot cu numarul patru. In locul ei - gaura neagra. Sigur pe sine si mult mai rapid, ucenicul numara acum foarte senin dupa fiecare rostogolire de zar1: unu, doi, trei, cinci…
Am numarat si eu intai lipsurile astea doar mental asa, pentru catastiful propriu pe care nici nu stiu de ce il tin. Extern, doar am oferit cate un patru pentru fiecare lipsa - patru de altfel acceptat senin cu un simplu “ah, da” si prompt uitat in secunda urmatoare.
De la o vreme n-am mai numarat lipsurile - am numarat direct zilele si-am inmultit cu lipsurile care-si pastrau constanta toata: Patru e plecat in concediu in Eternitate si n-are loctiitor, ba si-a luat si locul intreg cu sine, nu exista si nu i se simte lipsa. De n-ar fi existat inca patru ochiuri la aragaz, patru colturi la patrat, patru roti la masina, patru picioare la catel, patru stafide stafidite si alte patrare de acelasi gen, mai ca as fi crezut ca am visat eu asa numar cu nume bizar: e Patru ori Petru ori Chetru ori Smetru?
Tot tinand asa contabilitate paralela cu patru bine merci prezent in lumea inconjuratoare dar complet absent din numaratorile ucenicului, mi-e ca totusi intr-un final o sa-mi mai creasca un cap anume pentru realitati paralele cu lipsuri precise. Si inca unul si inca unul pana cand voi avea… patru capete. Moment la care nu stiu daca ma fac mai balaur decat sunt, dar ma gandesc ca macar m-oi face un fel de Patru pe doua picioare - si-o veni deci si patru inapoi in numaratoarea ucenicului.
Tot e bine ca macar zarul n-are decat sase fete.
(Imagine preluata de pe Morguefile.)
Ucenicul e pasionat de Nu te supara frate ↩
Comments feed: RSS 2.0
La un moment dat și una dintre nepoatele mele trecea peste existența unui număr, nu-mi mai amintesc care, dar știu că și la număratul pe degete, desfăcea două degete deodată spre disperarea adulților care încercau să o convingă, iar cea mică râdea și zicea să o luăm de la capăt :)
Zic ca numara deci corect in fapt daca si desfacea doua degete deodata :)) Al meu cred ca e doar cascat in esenta, chit ca intre timp (in mod clasic, dupa ce m-am vaitat de chestiune) s-ar zice ca i-a trecut. Cel putin deocamdata...