Un om a cazut odata intr-o groapa adanca. In cadere, s-a tot lovit si rasucit, dar nu s-a putut prinde ori tine de nimic din cele de pe margine, asa ca intr-un final, cu un buf rasunator, s-a oprit pe fundul gropii. Dupa ce si-a mai revenit din soc si din durere, s-a uitat in jur si mai ales in sus: cerul albastru si senin plutea undeva nepasator si indepartat, iar lumina abia ajungea palida si trista pana la el. Realizand cam cat de adanca e groapa, s-a ingrozit el si a inceput deci sa strige dupa ajutor, poate l-o auzi cineva. Insa nimeni n-a venit, iar dupa o vreme s-a oprit si el din strigat, ca nu mai avea prea multa voce, nici energie.

Din fericire, omul din groapa totusi nu-si rupsese nimic in cadere si era altminteri destul de tanar si voinic, asa ca dupa o vreme, a inceput sa exploreze un pic locul acela de la adancime. Groapa era destul de larga chiar si acolo jos, ba chiar se latea in fapt spre baza, de urcau peretii abrupt si la unghi imposibil, pe toate partile. N-avea omul nici o sansa la catarat, desi a tot incercat pana si-a zdrelit degetele complet si a simtit ca nu se mai poate ridica de jos pentru inca o incercare, cu nici un chip. Insa largimea asta de la baza avea si un avantaj, ca in atata loc, la intuneric si umezeala, cresteau ciuperci si muschi si chiar fragi. Iar intr-o parte, unde peretele era de stanca dura, a gasit omul si un firicel de apa, care sapase o farfurie micuta in piatra, unde tot picura de nu se stie cand. Asa ca-n prima seara, a baut omul din apa adunata in farfuria de stanca, a mancat niste fragi si s-a culcat cum a putut mai bine si mai la adapost pe muschiul moale.

De dimineata, s-a trezit omul cam degerat, inca epuizat si groaznic de flamand. Asa ca intai a mancat tot ce a putut gasi si a avut curajul sa puna in gura, iar apoi a inceput iar sa strige dupa ajutor, cu forta unei disperari proaspete si chiar lucide: ii era clar ca nu mai rezista prea multe zile si nopti in asemenea conditii, luptand mereu in pierdere pentru fiecare clipa de viata, pentru fiecare moment de actiune. Intr-un tarziu, cand aproape ragusise si-si simtea gatul arzand, a auzit de sus o voce si a crezut intai ca innebuneste de fericire. Apoi, pe masura ce s-a derulat conversatia, a inceput sa simta ca innebuneste si atat. Fericirea pe fundul unei gropi poate fi chiar mai eluziva decat de obicei. Totul a inceput destul de firesc, cand vocea l-a intrebat ingrijorata:

- Ce-ai patit?

- Am cazut aici si n-am cum sa ies, ajutoooor!

- Vai de mine, groaznic trebuie sa fie acolo jos si teribila cazatura, imi pare tare rau, ti-ai rupt ceva?

- Nu, nu mi-am rupt nimic, dar sunt aici deja de o zi si o noapte si nu pot iesi.

- Bietul de tine, ai dormit o noapte acolo? Esti un erou, eu n-as fi putut face asa ceva, te descurci grozav.

- Dar nu ma descurc deloc, tocmai! Ajutoooor!

- Ei, simt ca ti-e tare greu, e ingrozitoare situatia, ai dreptate, dar am incredere in tine ca poti sa rezisti, esti puternic.

- Sa rezist? Pana vine ajutor vrei sa zici?

- Vezi? Asa-mi place de tine, esti extraordinar cum iti pastrezi optimismul chiar in asemenea conditii teribile, e minunat ca te concentrezi pe partea pozitiva. Tine-o tot asa si sunt sigura ca ai sa rezisti pana la capat.

- Pana la capat? Care capat? Ai trimis dupa ajutor? Nu ma poti ajuta nicicum, n-ai o franghie ori o scara, nu poti sa suni pompierii ori la urgente sa trimita pe cineva?

- Vaaai, n-am nimic, nu pot face nimic, imi pare tare rau, dar iti inteleg disperarea, e normala, oricine ar simti la fel in situatia ta, daca simti nevoia sa te descarci nu ezita, uite raman aici sa te ascult cat ai nevoie, nu te sfii, iti trimit o imbratisare, capul sus.

- AJUTOOOOOOOR!

- Asa, striga, nu tine in tine, descarca-te, aici sunt si te ascult, iti aud durerea si disperarea, sunt de inteles in asemenea situatie, eu inca as fi si mai disperata daca as fi in locul tau, n-ai pe nimeni sa te ajute?

- Credeam ca ma ajuti TU!

- Eu? Vai, ce rau imi pare, chiar nu pot, dar te inteleg, nu te parasesc, aici stau.

- Cum nu poti? De ce nu poti? Las-o dracului si paraseste-ma, numai du-te dupa ajutor. Da un telefon, du-te in primul oras ori pana gasesti alt om, nu suntem in pustie, e un sat la 5 minute de mers pe jos.

- Offf, tare greu mai e, nu-i asa? Groaznic si umezeala si frigul si intunericul acolo in groapa si probabil esti si flamand, dar sunt sigura ca gasesti tu o solutie pana la urma, numai nu te opri, continua sa rezisti, pas cu pas, ai sa vezi ca o sa fie bine.

La acest punct, vocea ragusita a omului din groapa mai era doar o soapta. De exasperare si furie, omul strangea pumnii spasmodic, neputand crede ca e posibil asa ceva: in ciuda oboselii, a frigului, umezelii si epuizarii, simtea asa un impuls de energie dat de o furie oarba care doar crestea si crestea cu fiecare secunda. Ar fi strans de gat vocea aceea de la buza gropii, ar fi muscat-o direct de gat cu salbaticie de animal innebunit, cu satisfactie viscerala si primordiala, sa-i simta sangele cald si sarat, sa o scuture ca pe o zdreanta din ce in ce mai moale. Sub asemenea ganduri care-i veneau mai mult ca franturi de realitate mai reala decat peretele abrupt al gropii, omul a inceput sa urle de undeva din adancul stomacului si printre dintii inclestati, iar urletul s-a transformat repede intr-un marait ritmic si neincetat. Fara sa mai vada peretele ori stanca, miscandu-se doar intr-o ceata de sange si furie, omul de pe fundul gropii a inceput sa smulga bucati din pamantul peretului, sa se agate ca o maimuta cu fiecare deget si fiecare unghie transformata in ghiara nemiloasa. Incet-incet, maraitul ritmic s-a ridicat pe peretele abrupt si inclinat al gropii, iar corpul omului sfida parca gravitatea agatat imposibil cu cate un unic punct de sprijin in cate o adancitura minuscula ori cu spatele incovoiat neverosimil, aproape ca o liana hotarata sa urce cu orice pret catre lumina.

Intr-un final, insangerat si salbaticit, omul a iesit din groapa si s-a aruncat cu urlet asupra vocii care acum avea si trup obisnuit de femeie surazatoare si plina de bune intentii. Cu mana in jurul gatului ei si simtindu-si deodata epuizarea ca pe o lovitura de baros in moalele capului, omul a cazut insa moale si fara vlaga, mai degraba horcaind decat respirand, incapabil sa-i mai pese pe moment de ceva, incapabil sa-i mai urmeze furia mai departe. Totusi, prin atata epuizare, a reusit macar sa intrebe:

- Cine dracu esti si de ce nu m-ai ajutat?

- Vai, imi pare tare rau. Eu te-am ajutat cat de mult am putut, nu te-am lasat singur nici o clipa, ti-am fost mereu alaturi, prin tot greul. Ma numesc Empatia.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0