Plin de oftica, un Vargat singur si neimperecheat izbucni cat se poate de sonor:
- Perechi, perechi si iar perechi, incolonate, impachetate, rulate, agatate, innodate, nu v-ati saturat sa tot mergeti asa in doua, musai doua, numai doua?
- Noi suntem bine asa, au indraznit timid doua Pastelate roz si apoi s-au uitat gales de la una la alta si si-au indreptat, simetric, sincronizat si la milimetru funditele de dantela.
- Pfft, a pufnit Vargatul dispretuitor si s-a aruncat in contra puhoiului de perechi, cu varful inainte, hotarat sa-si gaseasca… nici el nu stia prea bine ce, dar sigur NU perechea.
Si a inaintat vanjos Vargatul, zi de vara pana-n seara ori in tot cazul, cat mai sa se desire tot de atata efort. Dar taman cand i se parea ca parca-parca a dat in sfarsit de locul pentru el, loc mai fara perechi adica, s-a simtit insfacat pe sus, ridicat fara efort si studiat trei secunde, cat sa i se spuna verde-n fata:
- Cum drac se tot desperecheaza sosetele astea?
Dupa care, Vargatul si-a petrecut cat i-a mai ramas din viata la gunoi, unde intr-adevar, nimic nu se mai potriveste si nici nu se mai poate potrivi vreodata cu nimic.
(Sursa imaginii: Morguefile.)
Comments feed: RSS 2.0