Nu stiu altii cum sunt, dar eu¹ am cerinte de la un ideal: sa fie roz, cu luminite miscatoare si sunet angelic. Sa te atinga-n partile moi ale sufletului cu o rasuflare calda si sa-ti zambeasca peste veacuri vesnic tanar si ferice. Sa fie unul calp si doar pretins - ca e mai ieftin. Sa fie chiar - daca-i posibil - un ideal din trecut, nu unul din viitor, caci e mult mai simplu sa dai inapoi decat sa mergi inainte. Si e chiar mai seducator daca reusesti sa te minti cu atata arta incat nu te deranjeaza ca te-ai prins singur in capcana propriului trecut care te poarta-n lant ca pe-un catel.

Pentru toate cele de mai sus, Parizerul (aceasta institutie deja dupa cum inteleg, caci "Parizerul adevărat ca pe vremea lu Ceauşescu funcţionează ca un ideal") e ... un ideal de-a dreptul ideal. E roz, e fals, e din trecut, e purtator de nostalgii si de regrete catre un timp care are atuul singur (dar imbatabil) de a fi... trecut. E ideal prin faptul simplu ca-i un element familiar pentru cei blocati intr-un prezent caruia nu-i apartin si nici nu vor sa-i apartina, dupa cum n-au vrut in fapt niciodata. E ideal prin simpla asociere cu o inventie a memoriei celei precis imprecise, dar si crunt schilodite pentru a scoate in fata doar ce-i convenabil: eram mai tineri, n-aveam problemele de acum.

Sigur ca n-aveam problemele de acum. Aveam altele, mult mai groaznice. Simpla caracterizare "pe vremea lu' Ceausescu", atasata oricarui biet obiect ori gand, mie-mi face parul maciuca si-mi creste tensiunea. Adaugati la asta nostalgie si sirop si ma apuca furia de-a dreptul, caci "vremea lui Ceausescu" asta a si fost, vremea lui, a mizeriei si scarbei si prostiei, a lipsei de optiuni, a izolarii, a cozilor interminabile, a intunericului si frigului si a indobitocirii zambitoare. E vremea lui asadar, nu a mea, si nici a celor dragi, nicidecum. Cum ar putea sa fi fost vremea lor cand le vedeam uneori supararea si alteori neputinta ori durerea in ochi?

Vremea mea de atunci a fost vremea copilariei, dar cele doua nu se suprapun, caci nu au cum, nu se potrivesc si nu se imbina - unde a fost una cealalta e absenta, intotdeauna. In acelasi an si chiar in aceeasi zi, in oricare din zile in fapt inainte de 1989, am avut succesiv franturi de copilarie si franturi din mizeria numita "vremea lu' Ceausescu". Parizerul era intr-adevar (si este, deci, fara scapare), parte din mizerie, cu tot rozul lui palid, uneori verzui, mancat uneori de nevoie², placut poate doar din lipsa de alternativa, placerea insasi in acest caz fiind dovada clara si dureroasa a mizeriei - cum poti oare sa tanjesti asadar dupa inca o secunda de balacire in mizerie? Dupa inca o umilire abjecta care-i necesara pentru ca sa-ti para dintr-o data acea pasta putrida o culme a desfatarii culinare.

Desigur, e posibil sa nu inteleg eu idealul acesta roz-parizer al unora. Sa n-am, precum ar fi la moda, "atitudinea potrivita", sa am deci o "prejudecata". Moment la care, in mandra libertate si democratie in care ne aflam, se recomanda de catre suflete bisericoase (si deci implicit pline de bunatatea lumii) o "imprimare" a atitudinii potrivite, prin lozinci, prin ritualuri, prin supunere zambitoare adevarata, cam ca pe vremea lui Ceausescu, asa.

Dar daca tot e dorita imprimarea asta cu atitudine potrivita, eu zic ca mai bine sa se faca vizibil si direct, pe frunte, cu un imprimeu artistic. De preferinta fierbinte. Si roz.

1. Ori invers. ↩

2. Eu nu prea am mancat mult parizer si salam in orice caz, fie si doar pentru ca faceam urticarie de la majoritatea glorioaselor produse teoretic din carne, practic din ce-or fi fost. ↩

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0