Incendii e un film descărnat, pentru că altfel nu-i pot spune. Un schelet de temă și poveste altminteri excelent și chiar veridic ca osatură și construcție, dar extrem de descărnat în realizare. Atât de descărnat, încât n-a avut de ce se prinde putreziciunea de o voiau reprezentată și atunci au dat la schimb cu vopsea verde fosforescent. Măcar sângele s-au mulțumit altminteri să-l scoată mai degrabă în cantitățile rezonabile permise de construcție, decât să-l îmbogățească vizibil cu suc de roșii.

Totuși, construcția îmi pare o performanță rezonabilă: un mister care te prinde, o gradație mereu ascendentă chiar dacă se duce din start destul de sus, un subiect suficient de complex încât permite multiple perspective: culturale, istorice, politice, etern umane. Și o realizare efectivă atât de schematică și de centrată pe efect (cinematografic zic) încât zici că ori nu și-au cercetat subiectul, ori nu au mare habar despre ce vorbesc, chiar dacă știu să construiască o istorie în laborator suficient de bine încât stă în picioare, merge, vorbește articulat, chit că ce emite nu are întotdeauna sens, chit că emite și semnale disparate și din când în când neverosimile. Doi frați gemeni (fată și băiat) primesc misiune prin testamentul mamei de a-și descoperi adevărata ascendență, descoperind în fapt trecutul mamei într-o țară prinsă în război cel puțin aparent religios, între creștini și musulmani. Ce ar putea fi mai promițător de atât în ce privește dimensiunile și sensurile de le poate atinge ori explora? Din păcate, îmi pare că s-a preferat explorarea cel mult a unor sentimente ori idei generale, pentru care personajele doar servesc drept vase complet goale, păpuși cu gamă limitată de expresie și fără viață dincolo de necesitățile immediate ale unei idei abstracte.

Cel mai inexistent dintre personaje e fratele. Sigur că se mișcă pe acolo prin film, dar nu are o viață proprie și nici măcar idei reale ori impact de orice culoare. Nici nu face nimic el însuși, doar servește drept plantă vie la care să se poată răsti soră-sa ori pe care să-și poată picta ea emoțiile ca să i le putem vedea și noi în clar. Are și replici, da, dar și acelea sunt în fapt mecanice, prestabilite: el doar repetă ce i s-a cerut să spună, oferă o opoziție doar pentru un minim contrast cu interesul surorii. Și chiar dacă în final teoretic își aduce și el ceva contribuție, e una tot mecanică, de robot, pentru că în fapt un frate nu contează nicidecum în firul poveștii, nu are sens, nu există, nu s-ar fi simțit dacă lipsea. Nu de către spectator, dar probabil că s-ar fi simțit de către autor care ar fi trebuit sa găsească o modalitate mai credibilă, chiar dacă mai puțin facilă de a transmite miza poveștii și încărcătura emoțională.

Revenind la partea bună a filmului, construcția, e interesant cum în fapt personajul principal e mama cu a cărei moarte începe în principiu filmul. Trecerile se derulează surprinzător de rezonabil între prezentul fiicei care încearcă să afle povestea și trecutul în care povestea însăși se derulează. Noroc totuși cu ceva elemente de bază care să ajute la a face distincția între personaje și timp al poveștii: mama poartă mereu la gât un lănțișor cu cruce ca dovadă că e creștină, nu musulmană, fiica are o mașină suficient de modernă încât să faci saltul în timp fără probleme.

Totuși, problema principală e că dacă iei filmul ca poveste pe care o spune, e sărac, ori mai bine zis inconsecvent: e o alăturare de momente, nu o poveste. Tot ce poți face e să-l iei în schimb ca pe o încercare de concentrare a mai multor povești în una singură. Mama cu pricina nu există nici ea ca persoană, ca individ, ci există doar în diverse momente de timp ca un prototip. E, în fiecare moment, reprezentativă pentru o idee ori pentru o abordare, dar între aceste momente pur și simplu nu există, iar preocuparea e minimă pentru a face verosimilă transformarea din prototipul tinerei care-și sfidează familia din dragoste în prototipul studentei dedicate cauzelor politice mai mult decât studiului și apoi al asasinei cu nervi de oțel și imposibil de înfrânt în spirit, fie și în bătălii minore. Sigur că se oferă un minim de explicație pentru asemenea transformări, dar e adesea egal cu trei fraze spuse cu o față chinuită. Așa o fi, dacă spune ea, nu? Dacă puteți alege să o credeți pur și simplu, eu zic că e un film destul de bun. Dacă nu... atunci nu.

Category: Lyf

Comments feed: RSS 2.0