Viața e ca un labirint în continuă transformare: uși se închid, uși se deschid, iar Minotaurul a făcut pui care-au plecat la vânătoare și bântuie cu toții, pândind pe după colțuri, suflându-ne în ceafă, sau auzindu-se în depărtare. Negociem drumul cu noi înșine ori cu pereții, ne luptăm cu Minotaurii altora că-s mai puțin fioroși decât ai noștri și ne simțim mai bine-n labirintul lor.
Uneori tragem la loz câte o Ariadnă și o urmăm o vreme oarecare. Deschidem uși la întâmplare sau cu chibzuință, ne alergăm după miraje și ne găsim în colțuri prea întunecate ca să le mai vedem ieșirea. Spargem pereți cu capul ori chiar din disperare-i sfâșiem cu unghiile și cu dinții. Ne lingem rănile, ne odihnim un ceas, o zi, un an sau zece și pornim iarăși. Până-ntr-o zi când se apropie pereții în depărtare, și ne rămâne doar să alergăm în gura Minotaurului care-a obosit la rândul său de-atâta așteptare, de-atâta alergare și ne mestecă lent, agale, dureros, în timp ce noi ne visăm ieșirea.
Dar Minotaurul nu-i ieșire, fiind el însuși captiv în labirint.
Minotaurul e doar sfârșitul alergării. Pentru că labirintul nu are ieșire. Are doar sens și rezolvare. Pentru că ieșirea nu se găsește la sfârșitul alergării, ci se creează. Trebuie doar să știi cum anume. Trebuie doar, să înțelegi ceea ce încă-ți pare labirint.
Comments feed: RSS 2.0