După cum spune pe aici pe blog o floare de Lotus, undeva pe la pubertate ne pierdem inocența de care nici nu ne mai amintim apoi. Ne amintim totuși, zice Lotus (dacă presupunem că el însuși a depășit pubertatea), că am pierdut ceva, deși nu știm anume ce. Ceva frumos în orice caz, probabil și pufos și drăgălaș și plăcut până la exasperare. Exasperarea altora adică.

Inocența copiilor, că despre ea e vorba, e din categoria noțiunilor cântate de poeți, admirate de vecini, preaslăvite de biserică și în general acceptate drept ideal, deși nimeni n-ar putea să spună exact de ce. Inocența e în fapt ignoranța desăvârșită - mă scuzați, dar ce-i așa de minunat la ea?

Veți spune poate că greșesc, că inocența nu e ignoranță, ci acea lipsă a motivelor ascunse, transparența acțiunilor, tendința mersului în linie dreaptă către scop și chiar banalitatea scopurilor în sensul că efectiv ele nu prea contează pentru restul lumii. Care vine fix din neștiință în fapt. Și are efectul clar că restul lumii e clar în avantaj și nici măcar n-are a se teme de concurență: inocentul nu e doar ușor de înțeles, manipulat, direcționat și în general condus, ci pur și simplu nici nu știe și deci nici nu vrea să facă și altceva. Nici nu poate, de altfel. Este că vă doriți să mai fiți inocenți?

Ce-i drept, inocentul e fericit. N-are nici o aspirație, nu pentru ca n-ar avea lipsuri, ci pentru că încă nu știe măcar că le are. Ignoranța completă e o stare minunată până la urmă: nimic de dorit, nimic de făcut, sau în orice caz, lucruri simple de dorit și lucruri simple de făcut. Dacă vrei, întinzi mâna, dacă doare plângi, dacă ți-e foame strigi, dacă te trece, faci pipi, iar în general n-ai capacitate pentru mai mult de o dorință anume în orice moment. Plus că dacă e prea complicat de satisfăcut dorința și eventual neesențială biologic, atunci uiți de ea rapid și asta e, că vine oricum altă dorință la rând. Din fericire, majoritatea copiilor încep în fapt să-și piardă inocența asta mult cântată, mult mai repede decât visează unii adulți. Ce-i drept, de la inocență la ceva aptitudine reală de a pune probleme adulților, durează suficient de mult încât să poți visa inocența altora până pe la pubertatea lor.

Care-i totuși marele avantaj al inocenței de suspină lumea nu doar după inocența altora ci și după cea proprie? Îmi pare că singurul răspuns valabil e simplu: ușurința fericirii. Ce-i drept e o fericire ca ai prins buburuza sau că vine mami și-ți schimbă scutecul, dar e, indubitabil, fericire. Totuși, nici măcar fericirea nu stă pe loc. Nici măcar mulțumirea. Pentru că sunt într-un fel, amândouă, semnale pe marginea drumului, marcând etape. Sunt într-un fel suporteri de-a lungul drumului. Drum care e în sine pierderea inocenței, obținerea cunoașterii.

Și totuși, de ce se întoarce lumea din cale uitându-se lung și nostalgic după inocența începutului de drum? Probabil pentru că drumul urcă abrupt pe alocuri și atâta vreme cât n-ai ajuns încă în vârf, poți oricând cădea în timp ce urci pe stâncă. Probabil pentru că unii rămân încleștați undeva la mijlocul drumului, suficient de sus încât să vadă cât pot pica, dar nu suficient de aproape de vârf încât să fie loc de popas. Posibil pentru că unii se uită mai mult în urmă decât înainte, sau n-au vrut în fapt nicicând să urce muntele.

Category: Sense and nonsense

Comments feed: RSS 2.0