Drumul spre Doamna de Pian era în sine o ieșire din lumea obișnuită, din orașul concret și cenușiu răstignit de imaginația mea de-a lungul unei axe nord-sud. Din bulevardul castanilor și-al centrului, o stradă se depărta pieziș spre dreapta marcând începutul drumului real. În amintire, drumul e în majoritate sub semnul unui singur sezon, al soarelui luminos și-al liniștii tihnite.
Întâi treceam de o casă înaltă și îngustă care parcă n-avea loc în propria curte și stătea să iasă la stradă, cu un gard de tablă ruginită pe care "câine rău" lucea proaspăt vopsit. Apoi treceam pe partea cealaltă a străzii de casa-castel cu arcuri frânte la ferestre și veranda cu piloni înfipți într-un cub de cărămidă roșie înconjurată de o iarbă ireal de verde prin care Don Quixote nu se zărea nicăieri, dar se ghicea. Semnul suprem al trecerii era însă când vedeam florile crescând din copaci și numindu-se, exotic, Magnolii.
Urma apoi prima trecere, o stradă lată dar șerpuită venind la unghi curios și plecând apoi la fel de șui. De partea cealaltă ne aștepta casa pe care iedera se răsucise fără milă amenințând să-i închidă în curând ferestrele. Urma apoi grădina plină de flori a casei-rotondă cum o numisem eu din cauza unei protuberanțe cu geamuri de jur-împrejur - câtă lumină mă gândeam că trebuie să fie acolo în cuibul de geamuri cu privire spre flori. Un pic decalată, de cealaltă parte, era o casă plină de seriozitate care avertiza la intrare: "medic". Venea apoi deja a doua trecere, încă mai adânc marcată de liniile de tramvai printre care mașinile păreau că-și caută cu greu un loc.
Dincolo de a doua trecere se schimba totul și chiar numele străzii căpăta rezonanțe ciudate: Covurlui. În acel ținut al caselor nemaivăzute, pentru când ajungeam prea devreme, inventasem un joc al rătăcitului: mergeam alegând străzile la întâmplare, fără să reținem repere. Iar apoi, pierduți astfel, căutam drumul de întoarcere către Casa Doamnei de Pian.
Strada Covurlui curgea largă și pietruită, bifurcându-se brusc undeva în mijloc, de-a lungul unui părculeț ca un triunghi rotunjit, înconjurat cu un zid micuț de piatră dărâmat pe alocuri. Brațul stâng al străzii curgea apoi încă o vreme până când întâlnea casa Doamnei de Pian și se opintea parcă din nou, ocolind-o pe două laturi, ba chiar se mai ducea pe un afluent mai mic spre stânga printre alte două case. Până la Casă însă, mai erau case ciudate, cea cu mozaic și viță de vie întunecată, cea cu veranda înălțată și grădina de trandafiri, cea cu fotolii împletite și retrasă parcă de la stradă, cea cu ferestre ciudate în romburi și casa stejarului bătrân și falnic. Erau cu toate case vechi, de altă vechime chiar decât casa bunicilor. Casa Doamnei de Pian era însă cea mai ciudată dintre toate...
Comments feed: RSS 2.0
Covurlui mi se pare ca doar in Ploiesti exista.
@Mircea Popescu Da? De ce doar acolo adica?
Pai sunt strazi de-astea, uite de exemplu Paul Chinezu nu exista decit in Cluj si-n Timisoara. Au si orasele personalitatea lor.
@Mircea Popescu Cu siguranta au, doar ca uneori le mai si impart (ca Timisoara si Clujul in exemplul tau) si apoi uneori numele de strazi sunt inlocuite alandala. Dar cu atat mai bine ca e unica si prin nume strada mea favorita din Ploiesti :)
[...] celelalte enigme pe care aveam să le dezleg în viitor. Aveam să merg la dânsa ani de zile, de două ori pe săptămână… Categorie: Autoportret. Lasati un [...]