Printre adevărurile de uz comun (pe care adică nu le mai bagă nimeni în seamă, nici măcar cât să le digere), se află și ideea că drumul către atingerea unui scop e de cele mai multe ori chiar mai important decât scopul în sine, cel puțin când e vorba de scopuri personale. Idee minunată și care lipsește în practică aproape cu desăvârșire. Să dau niște exemple.
Întrebați pe stradă ce vrea lumea. Dacă aveți dubii, vă spun eu cam ce fel de răspunsuri primiți: să fie bogați, să le fie bine, să le fie cald, să aibă casă, mașină, vilă, viloaie, importanță, bani, putere etc., etc. Dacă vreți un pic de liniște urmați întrebarea cu ceva de genul: și cum ai de gând să faci să obții așa ceva? Veți obține la schimb o privire albă precum neaua neatinsă, dacă nu debusolată sau furioasă (diferența între cele două e doar de stil). Sau omul va ridica simplu din umeri. Că drumul nu contează, el stă cu ochii pe scop. Ca pe butelie, să nu o piardă. Atâta doar că n-a avut-o niciodată, precum nu va atinge nici scopul acela oricât s-ar uita fix la țintă până-i crapă ochii de atâta holbat.
Astfel fixați pe scop, oamenii vor "să fie", "să aibă", "să li se întâmple". Și nu mai pot de nerăbdare, abia suportându-și viața în loc să o trăiască, târâind secundele și zilele și anii ca pe o povară care-i încetinește din atingerea scopului mult visat. Orbiți de mirajul scopului, ei se grăbesc, căci vor să ajungă mai repede, să fie deja acolo unde scopul, ca punct final, li se pare că-i așteaptă. Și nu pricep cu nici un chip că anii care li se par povară sunt de fapt comoara lor cea mai de preț pe care aleg singuri să o risipească fără rost în lungul drumului. Același drum pe care refuză să îl vadă deși tot pas cu pas îl vor parcurge fie că vor fie că nu, fie că îl aleg, ori merg la întâmplare. Neavând ochi pentru drum, n-au cum vedea nici fericirea care merge alături, potrivindu-și pașii cu ai lor.
Graba aceasta de a scăpa de povara anilor care te despart de un scop, e nici mai mult nici mai puțin decât o grabă către moarte. Căci dacă drumul nu-i decât prețul plătit pentru un scop, atunci viața însăși se cheamă că nu-i decât prețul pe care-l plătim pentru moarte.
Cam dă de gândit, nu?
Comments feed: RSS 2.0
Nici eu n-am avut butelie. Si cand mi-am vandut apartamentul, aragazul l-am vandut cel mai rapid si pentru nesperat de multi bani.
Iar muoartea, poate-i si ea o simpla statie intermediara, mai degraba decat terminus, in drumul spre ingemanarea cu natura..
Intermediara sau terminus, dar parca conteaza mai tare drumul pana acolo, nu?
in special daca nu-s geamurile murdare :)
Adicătelea foarte pe scurt: omul nu este un agent rațional.
(Yes, that is pretty much all)
@zamo.ca Pai la spalat de geamuri daca-s murdare :D
@spyked Daca vrei sa zici ca ratiunea nu e totul, da, dar in rest...unii sunt mai (putin) rationali decat altii.
A, nu, vorbeam strict din punct de vedere al rezolvării problemelor. Dacă luăm o problemă oarecare și o reprezentare a ei, atunci se poate observa empiric că e probabil ca un om - în funcție de problemă și de om - să *nu vrea* să găsească o metodă optimă de a o rezolva (asta fiind în sine o problemă de raționament). Asta s-ar putea defini drept comportament irațional.
Comportamentul descris de tine mai sus e cu atât mai fascinant cu cât agentul-om stă pe loc sau ia decizii la modul complet nedeterminist, în ideea că s-o rezolva ea, problema, cândva. Fenomenul ăsta s-ar putea manifesta dintr-o serie de motive, cum ar fi cel că omul e incapabil să-și genereze un spațiu de căutare sau poate acela că problema e prost formulată și are un spațiu de căutare vid.
Sigur, nu-i cea mai bună abordare (încă un motiv pentru care inteligența artificială nu poate modela riguros un om), dar mă gândesc că ar putea da un oarecare insight.
@spyked Tu chiar modelezi omul ca pe un agent rational...defect se pare :D Elementul esential imi pare faptul ca optimul acela depinde intai de scop si exista in fapt la orice moment mai multe scopuri ireconciliabile. Motiv pentru care actioneaza in fapt o ierarhizare a scopurilor care de cele mai multe ori e ignorata de agent pentru ca ar necesita un efort suplimentar. Mai mult decat atat, nu sunt prea convinsa ca eficienta maxima in atingerea unui scop e extrem de importanta atata vreme cat de fapt e greu de spus daca iti stii cu adevarat scopul inainte de a-l atinge.
Ceea ce se numeste inteligenta artificiala la momentul asta e mai mult prostie artificiala :D
Indeed, dacă aș pune o mașină să îmi calculeze performanța după niște criterii măsurabile și obiective într-un context dat, atunci ar reieși că mă descurc destul de prost ca agent rațional. Cu toate astea, sistemul ce alcătuiește organismul uman reușește să rezolve probleme aparent intractabile, chit că rezultatul sau drumul ales nu sunt optime - uneori sunt la o poștă de optim.
Asta probabil fiindcă omul o fi o mașină - dacă tot am luat-o pe drumul ăsta îi zic așa - ce ia decizii mai degrabă statistic decât pe baza rațiunii. Iar asta e o chestie animală, nu strict umană (luăm drept referință câinele lui Pavlov).
Oricum, noțiunea de optim mi se pare că își pierde din sens dacă e raportată la activitatea umană. Pentru un om ce nu-și permite să aibă o vilă cu piscină e infinit mai bine să trăiască fără ea - aici gândesc doar că responsabilitatea unei astfel de poveri ar putea ajunge să-l macine destul de tare pe săracul individ -, iar alegerea de a nu face nimic în sensul achiziționării unei vile cu piscină se poate dovedi a fi optimă în cazul omului de față. La urma urmei, doar Dumnezeu știe ce-i mai bine și ce nu, iar Dumnezeu nu știm cu exactitate dacă există sau nu.
Pari sa consideri optimul in termeni de ce-i bine si ce-i rau, ceea ce are dezavantajul ca extinzi optimul pana la punctul in care realmente nu mai poti sa zici nimic de el pentru ca nu se stie ce e aia :) De aia am incercat sa ma tin macar de o definitie raportata la scop. Ce-i bine si ce-i rau nu intra in discutie deloc cand e vorba de optimul asta - e doar vorba de eficienta.
Totusi, teza mea e ca optimul nu conteaza asa cum il definim noi - drumul cel mai scurt catre scop. "Optimul" daca vrei "natural" e mai degraba calea cea mai usoara (vezi raul Meandros care a dat denumirea de meandre), cu mentiunea ca ce-i usor sau nu depinde mult de individ si de acolo iese toata nedeterminarea. In termeni folositi de religie poti spune chiar ca ala-i liberul arbitru.
Na, nu chiar. Adică am folosit cuvântul cu două sensuri diferite: primul e optim în sensul de „decizie optimă” (decizie care îmi aduce maxim de utilitate) și al doilea e optim în sensul de „metoda care rezolvă cel mai bine problema” (drumul cel mai scurt).
Exemplul cu omul și vila pare să ilustreze irelevanța ambelor sensuri ale optimului pentru om: nu întotdeauna a avea o vilă cu piscină îți aduce maxim de satisfacție (that is: dezavantajul de a plăti rate o viață întreagă pentru vila aia poate avea o pondere mai mare) și achiziționarea unei vile nu e o cale mai eficientă de a rezolva problema unei locuințe pentru un individ oarecare (o garsonieră poate oferi același confort, asta dacă nu includem alți factori în problemă).
Plus că mai e o problemă aici: „ce vreau” nu e întotdeauna „ce îmi propun să fac” cât „ce aș alege să am dacă mi-ar pica din cer”. Ba mai mult de atât, oamenii nu vor „să li se întâmple”, ci vor să „vadă cum ar fi dacă li s-ar întâmpla”, fără asumarea consecințelor (pozitive sau nu), în ideea că au văzut că la alții e bine și rețeta ar putea funcționa și pentru persoanele doritoare.
Ideea raționamentului ăsta pasiv mă duce iar cu gândul la agentul defect; în sensul în care săracul om încearcă să-și genereze drumuri către scop dar ori nu-l duce mintea, ori scopul ăla nu-i de fapt un scop în sine.
@spyked Da, pur si simplu nu-i un scop in sine. Pentru ca nu contine in el nici un drum.
Drumul cel mai scurt nu asigura rezolvarea optima a problemei decat din punct de vedere al consumului de resurse la-fiecare-pas. Deci e o optimizare locala, cu toate problemele (cea mai stringenta fiind o eventuala blocare intr-un "optim" local). Totusi, acesta e in fapt singurul "optim" natural.
Unii isi fixeza intentionat scopuri de neatins, tocmai pentru a scapa de finalul calatoriei. Am vazut oameni fericiti care se bucurau de drum si erau in stare sa mute muntii din loc, pentru scopul lor, insa totul s-a naruit pentru ei in clipa in care si-au atin scopul.
http://vechiturile.wordpress.com/2009/08/28/scopuri-sau-vise/
@Florin Cum ar veni le-a venit finalul prea devreme, nu? Daca se hotarasera de atata vreme ca este chiar un capat de drum scopul acela, ma gandesc ca a fost intr-adevar.
Si asta, dar si cazurile in care, dupa atingerea scopului, omii nu-s in stare sa-si mai gaseasca alt scop/destinatie, si-n felul asta raman pierduti/dezorientati pe loc, nefiind in stare sa-si mai gaseasca alta directie de mers, in special datorita faptului ca au acordat prea mare importanta scopului, orice altceva parand lipsit de sens comparativ cu scopul propus.
Mi se pare ca lucrul asta se intampla cel mai des in cazul parintilor care-si fac ca scop bunastarea&fericirea copiilor, iar in momentul in care copii isi gasesc propriul drum, parte dintre parinti nu-si mai gasesc motivatii.
@Florin Eh, acolo la parinti e cam alta problema - ca a face scopuri e spinarea altora cum s-ar zice e pana la urma un fel de a pune responsabilitatea propriei vieti in carca altora. Iar cand acei altii nu o vor ca atare, patapam-bum-bum.
Cum ai de gând să faci să obții așa ceva?
Jucând la loto bineînțeles.
Bun, bun articol. Mă gîndeam că ar trebui ca în călătoria asta prin viaţă să-mi rezerv locuri la geam, geamul sa fie curat şi peisajul minunat. Dar dacă aş călători prin infern? M-aş bate cu alţii să fiu şofer, sau aş închide ochii sperând să visez ca sumbra călătorie sa terminat?
@Cristian O viata jucata la Loto, e o viata plina de suspans sau cum?
@Radu Cum imi pare ca iti dai seama din intrebari, unii asa, unii asa iar altii si asa si asa. De unde rezulta clar ca nu conteaza de-i infernul pe afara sau raiul, ci ce vrea omul sa faca in fiecare moment...
Curat dă.
Insa ma gandesc: daca esti multumit/fericit/te bucuri de drum, asta nu diminueaza din dorinta/semnificatia scopului spre care tinzi? De ce te-ai mai duce cu asa ardoare spre el, daca tu esti ok acum?
As zice ca exact frustrarea cauzata de situatia curenta este motivul pentru care ai acel scop in the first place. Daca o elimini pe aceea, you lose the purpose also. Nu e neaparat ceva rau, multi ar vedea ca scopurile erau gresite/nepotrivite din prima, dar, in cazul corectei orientari, mi se pare ca nu poti elimina acea frustrare cotidiana, in drumul spre scop.
Foarte posibil, de asemenea, este ca odata ajuns la scop, deja ai altul la orizont. That's the way us humans work.
Would love to hear your take on it.
Cred ca incurci un pic niste idei foarte valabile altminteri de capul lor. Adica e ceva in ce zici tu acolo ca omul se misca in fapt cam numai cand are o sula-n coaste si inca una ascutita bine, dar directia in care se misca e cu totul alta chestiune. Daca infig sulita si-n Ionel si-n Costel, ambii se vor misca, doar ca Ionel o fugi dupa mine, iar Costel o fugi de mine, asa ca fix in directie opusa.
De altfel, dincolo de chestiunea asta, esenta e ca nici nu are in fapt sens sa mergi "catre un scop", pentru ca asa ceva nu se poate practic. Scopurile din viitor sunt in genul Indiilor lui Columb: nu neaparat un lucru rau daca te fac sa te urnesti barem de pe vechiul continent, dar cu siguranta diferite de pamantul pe care ajungi pana la urma, chiar daca te incapatanezi sa zici ca ai dat de "indieni", chiar daca ramai convins pana la moarte ca ai ajuns in India si nu-n America. Cum viitorul e in esenta terra incognita, e o amagire in cel mai bun caz ideea ca navighezi intr-adevar catre un scop. Tot ceea ce poti si ceea ce faci in fapt fie ca vrei fie ca nu, e sa aplici tot ce stii (deci in esenta trecutul) ca sa nu scufunzi barca macar. Si te poti bucura de pamant cand il gasesti, chiar fara sa simti nevoia musai sa-l numesti Indii in contra tuturor, mai ales cand el biet e cu totul altceva.
P.S. Si sa te bucuri de navigat in sine, evident. Iar daca nu-ti place in fapt pe mare, solutia nu-i ca sa ramai pe tarm, ci sa iei avionul ori sa-ti cresti aripi ceva, cum ar veni.
Scopul sau drumul- - Cuvintele Dianei...
"Printre adevărurile de uz comun (pe care adică nu le mai bagă nimeni în seamă, nici măcar cât să le digere), se află și ideea că drumul către atingerea unui scop e de cele mai multe ori chiar mai important decât scopul în sine, cel puțin când e vorba...
[...] ce anume, e mai important să faci primii pași, pentru că atunci începi de fapt să fii atent. E drumul care contează, nu scopul. Din orice punct pornești și în orice direcție crezi că te duci, busola internă se [...]
[...] notă, chiar aceeași notă, unui elev? Cam aceeași diferență care e între cei care văd doar scopul și cei care știu că e mai important drumul. Cam aceeași care e între un simplu executant care așteaptă să i se spună ce e de făcut și [...]
[...] stă pe loc. Nici măcar mulțumirea. Pentru că sunt într-un fel, amândouă, semnale pe marginea drumului, marcând etape. Sunt într-un fel suporteri de-a lungul drumului. Drum care e în sine pierderea [...]