Ossa Sepia

Oratorul e centrul atenției tuturor. A tuturor, mai puțin a lui însuși, evident. Într-un fel de schimb, publicul e atent la el, iar el e extrem de atent la ei. Privește, ghicește, evaluează, decide. Expune, gesticulează și toarce cuvinte cu care ghidează expert ascultătorii prin hățișurile reale ori închipuite ale ideilor. Cuvintele sale curg fără încetare peste audiență și o leagă cu fire invizibile într-o plasă mobilă, dar extrem de rezistentă. Din centrul pânzei sale, oratorul-păianjen simte fiecare pulsiune a audienței, fiecare presiune și deapănă fără încetare firele necesare pentru a-i aduce pe toți unde-și dorește. Îi leagă, îi înconjoară, îi ghidează sau îi reține, îi biciuie să continue sau îi trage de hățuri în altă direcție. Ei sunt nodurile, dar el deține toate cuvintele-firele. Cât timp își toarce pânza fără greș, oratorul e Conducător.

Observatorul în schimb decide când e nevoie de alt orator.

Nu prea dau eu cu părerea după oameni, că e de obicei contondentă. Dar uneori și mai ales la cerere, dau cu plăcere. În special la o cerere imortalizată și demonstrabilă ca aceasta, via Proiecte Speciale. Așadar, să discutăm foarte special un proiect (sau foarte proiect un special?), o instanță de “foto blogging”, mai exact cea a lui Alex Mazilu.

Faptul că nu mă dau în vânt după fotografii e chiar de ajutor – pune ștacheta mai sus pentru orice aș putea găsi acceptabil dacă nu chiar interesant. Treaba e că blogul în discuție îmi pare la momentul acesta cu greu digerabil pentru gustul meu pretențios și nesimțit(oriu) în materie. Principala lipsă de altfel nu-s fotografiile, ci ideile ca direcții, nevoia sau căutarea din spatele unui act de creație, dorința de a spune sau expune ceva printr-o expoziție, generozitatea și deschiderea pentru a crea o comunitate, entuziasmul și energia unei pasiuni, plăcerea unui joc sau chiar a dăruirii. Dar nici măcar unul dintre aceste lucruri nu-i de găsit pe acest foto-blog.

Problema e foarte vizibilă în organizarea blogului cu pricina. În lipsa ei mai bine zis. Fotografiile sunt evident profesionist făcute, dar rezultatul final e suspect de aproape de un sertar uitat, gemând de tot soiul de fotografii și vederi aruncate la venirea din concediu, eventual cu câte un rând scrijelit pe spate, gen “Muntele Retezat”, “tanti Lina și cu Michi”, sau “Okinawa Churaumi Aquarium in Japonia (doar nu credeati ca la noi?)” ori “Cum ar trebui să arate un cer perfect?” . Sertarul însă e nostalgic, blogul-sertar e doar prea puțin atrăgător, iar Internetul e mare și pozele sunt cu duiumul.

Între poze diverse, un șir lung de categorii vizând cumpărătorul, nu privitorul (ce-mi pasă mie că-i o pasăre sau un copac? – eu vreau să știu ce fel de poveste vrei să-mi spui), un set de reclame (mă rog, “interese”) amestecate, o pagină de ajutor care însă nu-i pentru primit ajutorul ci de cerut ajutorul (și acela nu pentru fotografie, nici pentru blog), un set de butoane artistice dar complicate și un stil în alb-negru pe care nu-l regăsesc în imagini, nu pricep precum s-ar zice mai deloc ce-i acest foto-blog și ce vrea de la mine. Nelămurit și nehotărât între un album personal, un panou de perete, un accesoriu șic sau un act publicitar, blogul lui Alex Mazilu nu reușește să mă convingă să revin.

Și de ce-aș reveni de altfel? Poate pentru a afla ceva de la un profesionist în fotografie. Dar din păcate blogul acesta nu-mi oferă nici cea mai mică idee despre orice ar avea de-a face cu fotografia. Nu cer un curs de fotografie, dar măcar mici descoperiri sau idei ale autorului, fie doar și ce caută el la o fotografie, cum își alege subiectele sau de ce. Orice informație sau părere reală din experiența de fotograf. Dar tot ce oferă foto-blogul cu pricina sunt fotografii pe care am senzația că ar trebui să le admir. Senzația, dar cam prea rar înclinația. Și e concurență mare pe sectorul ăsta al admirației.

Aș mai reveni poate ca să simt și eu un pic microbul acesta al fotografiei într-o comunitate efervescentă de pasionați de fotografie care se bat ajută, întreabă, răspund, dau cu părerea, se agită, în fine, sunt, există, interacționează și au dincolo de toate în comun acest ceva pe care eu nu-l am (încă): pasiunea pentru fotografie. Dar blogul parcă nici nu invită la discuții (admirație doar, da?) și comentariile peste care am dat nu prea adaugă nimic.

Întâi de toate și înainte de orice însă, aș reveni pentru o poveste bună. Oricât de scurtă, dar scrisă cum e mai bine, cum se pricepe fiecare mai bine, în imagini doar sau cu o mie și un pic de cuvinte numărând și fotografia. Așa cum fac de exemplu Alexandru Paul și Florin Cojocariu. Am spus poveste, nu articol de almanah sau dicționar enciclopedic precum această scriere despre Crăciun! De altfel prea mult spirit didactic de manual sec ucide orice urmă de admirație – vizitatorul fericit sare textul* și are o șansă la fericire cu fotografiile măcar. Dar prea puține fotografii de pe foto-blogul acesta spun o poveste mai clară decât povestea ferestrei mele, iar puținele cuvinte prezente tind să omoare câtă poveste este. Și mă întreb atunci: totuși, ce vrea Alex Mazilu de la foto-blogul său? Că foto-blogul său e ce-i drept, fotografie pură. A nehotărârii.

* Asta dacă reușește să ignore titlul care se lățește (lungește mai degrabă) enervant peste primul rând de text. Cel puțin în Firefoxul meu pe un Mac, se lungește.

Printre cele 1001 de motive de a scrie pe blog, eu am unul mai aparte care e oarecum greu de prins la insectarul de cuvinte, după cum a dovedit o încercare ratată de a-l exprima într-o conversație. Nimic mai potrivit deci pentru un articol decât motivul cu pricina, dat fiind că are la bază exact o diferență care mi se pare majoră între o conversație, fie ea și online, respectiv un articol, fie el și pe blog: adaptarea (sau mai exact lipsa ei) la un anume interlocutor.

Conversația cu un număr rezonabil de interlocutori e până la urmă nici mai mult nici mai puțin decât o formă de adaptare a celui care vorbește la cei care ascultă. Vorbitorul dorește să comunice fix cu acei oameni și e deci în propriul interes să adapteze forma mesajului la caracteristicile lor. Cel puțin dacă dorește totuși să comunice cât de cât eficient și eventual și să se facă înțeles. De altfel expresia asta în sine, “a se face înțeles” cam spune fix același lucru: adaptarea cade în sarcina celui care vorbește. Lucru care e destul de clar acceptat în ce privește comunicările mai formale gen prezentări sau lecții. Faptul că nu-i prea des considerat la nivel conștient în conversații obișnuite nu-l face mai puțin adevărat.

Cu cât crește numărul de “interlocutori” – care de altfel devin “audiență” destul de rapid – cu atât adaptarea asta devine mai complicată până la imposibilă în măsura în care nu-i vorba doar de o creștere numerică, ci și de o creștere a variabilității. Mai simplu spus, nu durează mult până când ai în audiență persoane incompatibile – adaptând pe lungimea de undă a lui X, ieși garantat în afara a ceea ce pricepe Y și invers. Ceea ce se întâmplă de obicei în practică în asemenea cazuri e pur și simplu o împărțire a audienței pe diverse criterii și adaptarea discursului la aceste caracteristici știute comune. E de altfel ceea ce fac politicienii (cel puțin cei care știu ce fac) sau cei care lucrează în publicitate în momentul în care pregătesc un discurs sau o reclamă fix pentru crescătorii de cornute albe-n dungi din satul Cucurigu și altul pentru crescătorii de cornute verzi cu picățele din satul Gaiamama. Cei care nu știu ce fac adaptează un discurs la o medie a audienței, care nu există în practică. Lăsând politicienii la o parte, în momentul în care audiența e prea variată ca să mai poți adapta discursul prea mult, nu se întâmplă nimic altceva decât fie o filtrare automată a audienței pe principiul că cine pricepe ceva rămâne și cine nu, pleacă, fie o împingere a discursului spre elemente general valabile – o bună explicație de altfel a multor “discursuri mobilizatoare” pentru mase.

Ei, din perspectiva asta îmi pare că un blog pur și simplu nu-i conversație. Interlocutorii nu sunt definiți, nu sunt limitați și nu sunt nici măcar necesari. Sigur că poți decide să scrii doar pentru colegii de clasă, dar decizia e pe cât de arbitrară pe atât de irelevantă pentru realitate. Combinația oferită de blog e permanența mesajului într-o anume formă și o audiență potențial infinit variabilă. Motiv pentru care de altfel se merită efortul să scrii – nu numai că e scris odată și poate fi citit de nenumărate ori fără efort suplimentar (chiar și de către autor adică), ci eliberează și de efortul adaptării și deci permite ceva mai multă energie dedicată conținutului, ideilor. Articolele de blog sunt astfel mai degrabă o formă de expresie a autorului decât o modalitate de conversație. Conversația poate veni abia ulterior, prin comentarii, moment în care de altfel se poate particulariza și adapta mesajul cât se dorește sau cât se poate. Articolul de blog în sine însă rămâne cel mult un mesaj pentru oameni în general, dar nu o conversație cu anumiți oameni în particular. Exceptând poate conversația autorului cu el însuși. Și adaptarea inerentă.

Conversația e o activitate fascinantă tinzând deseori către un comic irezistibil. Nu atât din cauza conținutului ca atare, cât din cauza convingerii profund înrădăcinate și încă și mai profund greșite a participanților că e un exercițiu eficient de comunicare bidirecțională a ideilor. Ceea ce reușește conversația e mai degrabă un fel de asociere temporară pe urma unei idei. Cu mențiunea că ideea cu pricina se dovedește de multe ori a nu fi ceea ce părea, sau a fi în fapt două idei diferite. Iar asocierea e de multe ori foarte hazardată cu rezultatul mai aproape de un hei-rup în gloată decât de o urmărire cât de cât organizată.

Banal, dar într-o conversație, problema principală sunt cuvintele (ha, cine-ar fi crezut). Parafrazând o formulare clasică, cuvintele sunt acel element comun care ne dezbină. Fiind ele considerate esența conversației, nu-i de mirare ce harababură iese.

Cuvintele sunt până la urmă simple forme goale pe care fiecare dintre noi le umple cu propria înțelegere. Cu cât forma e mai complexă, cu atât variațiunile de umplere sunt mai mari și deci rezultatul comunicării conversaționale e mai puțin previzibil. Iar pentru ca lucrurile să fie și mai abramburistice, forma însăși e o simplă convenție culturală și nici măcar aceasta nu scapă de deformările proprii fiecărui individ. În consecință, a reuși să comunici fix și precis ceea ce e în mintea ta e un exercițiu complex de a alege forma care acomodează conținutul cel mai bine, e în același timp recunoscută ca atare de partenerul de discuție și în plus există în cultura comună. Asta doar așa, ca elemente principale.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când vorbesc cu cineva adaptez discursul la persoana cu pricina. Nu doar formal, la nivel de construcție a frazei, ci cât mai în profunzime, la nivel de semnificație a cuvintelor. Mai mult decât o formă de a transmite idei (pentru care nu mi se pare foarte adecvată precum ziceam), conversația din punctul meu de vedere e o minusculă fereastră către o altă înțelegere a lumii. Iar cum vederea cu pricina trece fix prin ceea ce toarnă în formele-cuvinte interlocutorul, încerc pe cât posibil să aflu cam ce e acel ceva. Surprinzător, dar de cele mai multe ori îmi și reușește. Atâta doar că priveliștea rezultată e de multe ori plicticoasă până la exasperare. Ca să nu zică nimeni că n-a știut.