În Casa Doamnei de Pian armonia îmbina contrastele. Contrast între luciul întunecat al pianului și căldura sunetului său, între vechimea evidentă a mobilei și luminozitatea ei, între solemnul tavanului înalt și familiaritatea camerei, între ceea ce părea o întreagă lume și era în fapt doar ceea ce mai rămăsese. Soliditatea era dată de realitatea fundamentelor acelei lumi, dar vulnerabilitatea ei era consecința și realitatea prezentului. Cu toată masivitatea pianului de concert, stabilitatea mesei rotunde, întinderea paturilor imense și eleganța sobelor de teracotă decorată păzind ca miniturnuri crenelate colțurile de încăpere, pierderea pândea în albumele de familie, în cele două portrete de pe pereți, în ușurința aparentă a schimbărilor, sub pojghița subțire a unor ani trecuți, de la distanța câtorva sute de kilometri. La fel de invizibilă și în fapt la fel de prezentă ca și zidul care trecea prin mijlocul Casei.

Care-i în fapt deosebirea între un zid și un perete? Pe lângă cele două camere care-mi plăceau, se înghesuia o galerie cu aere de coridor, îngustă, întunecată, goală și rece. Iar la capătul ei, două cămăruțe. Cea din stânga, gălbuie și mai mult înaltă decât largă, ca o groapă, cu o cadă de fontă obosită și țevi grosolane etalate cu lipsa de pudoare și cu tupeul învingătorului, cu o fereastră ce parcă-și cerea iertare că îndrăznește să arunce o geană de lumină și cu oribilitatea oribilității, geamlâcul mândru că unește astfel baia cu bucătăria. O monstruozitate cu două capete pe trunchiul galeriei întunericului. Era primul exemplu clar de schingiuire, chiar dacă nu era decât o Casă. Galeria și excrescențele sale monstruoase erau doar ceea ce mai rămăsese din holul generos al casei remodelat după nevoile și gândurile clasei muncitoare.

De partea cealaltă a zidului trăia o bătrână pe care n-am văzut-o aproape niciodată. În mintea mea de copil am crezut partea aceea a casei într-o veșnică penumbră, căci soarele era tot la Doamna de Pian. Și am bănuit bătrâna retrasă de o răutate pe măsura întunericului din galerie și al dezgustului meu pentru florile de lângă colțul ei de casă, care-mi păreau mereu veștede și mucede, hulpave și insidioase. Acum privind în urmă doar mă întreb: cum poți trăi retras în jumătatea casei tale, ce-nseamnă oare să îți treacă zidul nu prin oraș, nu pe la geam, ci chiar prin mijlocul casei?