Intre doua intrebari e timp numai cat sa o scoata si pe a treia, neasteptata si totodata previzibila precum un iepure alb din palaria neagra de magician. De ce e porumbul galben, mami? De ce e boaba asta stramba si de ce sta asa aplecata? De ce se termina boabele aici si de ce incepe coceanul dincolo, de ce e ud si ce-i firul acela de matase ratacit peste galbenul boabelor?

Prin o mie si una de intrebari care vin avalansa aparent indiferenta la raspunsuri, nu mai e timp si de facut ceva atat de banal precum mancatul ori mersul pe bicicleta. Inarmat cu arma ascutita a intrebarilor, copilul de nici trei ani impunge banalul realitatii de zi cu zi fara ragaz si tintind fara gres punctul cel mai vulnerabil: de ce adica si anume e pana la urma lumea asta asa cum e?

In mod curios, nu-mi amintesc anume cand ori macar de unde l-as fi invatat anume aceasta intrebare, ori chiar sensul lui “de ce?” A inceput cu siguranta de la “ce e?” si poate ca “de ce?” e pur si simplu inevitabilul si evidentul pas urmator. Si totusi nu pot sa nu observ de fiecare data ca nu intreaba niciodata “pentru ce?” desi uneori i se raspunde ca si cand asta ar fi intrebat de fapt. El n-are insa nici o grija si nici un interes anume pentru urmarile lucrurilor ori realitatii asteia. Are doar nevoia de a intelege pana la urma trecutul si prezentul. Ori poate mecanismul firii, chiar de n-ar sti sa-l puna in cuvinte ori macar in intrebari dincolo de un simplu “de ce?”

Cu fiecare bobita de intrebare din avalansa asta care nu-l lasa altminteri nici sa-si termine mancarea vad simultan si limitele, locurile unde gandul lui abia incepe poate sa inmugureasca, firav si tentativ ca orice inceput, osciland uneori cand inainte cand inapoi. Chiar daca nu intelege raspunsurile ori nici nu are uneori rabdare musai sa le astepte, nu le cred cu totul pierdute ori fara sens. Aceeasi energie a vietii noi care ii impinge inca statura vizibil mai inalta luna de luna, imi pare ca-i impinge si intelegerea precum apa care incearca sa se reverse in toate directiile simultan. Undeva, canvda, s-o linisti si si-o alege cai anume pe care sa-si sape fagasuri si in adancime. Insa deocamdata pur si simplu curge fara oprelisti in toate directiile. Si aplica deci intrebarea in modul cel mai deschis si totodata naiv cu putinta: de ce cresti copacule in sus, de ce curgi apa in jos, de ce esti lume asa cum esti.

Sunt totusi curioasa tare cand va realiza ca poate indrepta aceeasi intrebare si catre sine: de ce sunt si de ce fac eu?

(Imagine preluata de pe Morguefile.)

Category: Young, old and oldest

Comments feed: RSS 2.0