I-au spus cu grija, cu menajamente, stiindu-i inima bolnava. Au luat-o de departe, prin incercuire, cu intrebari despre el, despre drumul inapoi de la Constanta, despre cum si cand a plecat ori cand astepta sa ajunga ori s-o sune. Si-n vreme ce ei se impleticeau printre cuvinte, Olga a stat ce-i drept cu inima la gura, neindraznind sa spere, nestiind daca se poate increde in stinghereala lor evidenta, in grija lor excesiva: e oare mort? Ori doar accidentat ori doar a disparut ori ce s-o fi intamplat exact? Of, de ar zice odata direct!

Intr-un sfarsit i-au zis: i-au povestit despre accident, despre telegrama, despre a doua confirmare ca o justificare, de parca doua hartii sunt mai mult decat una, de parca o a doua instiintare atarna mai greu, de parca realitatea se castiga prin insistenta si urmeaza numaidecat inscrisul oficial. Iar Olga a primit vestea cu un soi de amorteala si nemiscare pe care ei le-au pus pe seama socului si a durerii. Au luat-o de brat, i-au oferit o ceasca de ceai si ceva de mancare probabil in mod reflex, ca afirmare a vietii ei prin acest act banal al hranirii. Ea a rezistat un timp in picioare, aproape nemiscata, a dus doar mainile la piept si a tacut lasandu-i sa-si desfasoare grija. A cerut apoi bratul surorii si s-a retras in camera ei rugandu-i sa n-o deranjeze, ca simte nevoia de odihna, ca nu mai are putere.

In camera ei, Olga s-a uitat din nou la cele doua bucatele de hartie, cele doua instiintari ale mortii lui. Ce ciudate-s inscrisurile oficiale, s-a gandit ea cam fara legatura si si-a adus aminte de un alt inscris pe care-l stia bine inchis in seif, cu numele lor amandoua si numele ei de altadata. Iar buzele i s-au miscat aproape fara voie, formand acel nume atat de drag ei, acel nume care suna acum mai mult decat oricand a libertate, a neingradire, a viitor. Dar ce conteaza un nume, a urmat gandul ei, ce mai conteaza un nume acum, e bun si asta, e tot al ei ori inca si mai mult al ei acum ca el nu mai e, acum ca e vaduva. Si Olga a dus din nou mainile impreunate la piept ca gest reflex de linistire, de calmare a unei bucurii ce ii parea ca o cuprinde un pic prea repede, prea periculos.

Ca sa-si tina in sah bucuria, Olga s-a gandit la recunoasterea trupului fara viata si la tot calvarul inmormantarii care urma sa fie cu siguranta dupa tot tipicul tinut la fiecare virgula de obicei ori de traditie. O surprinse gandul prompt al fetei aceleia bine cunoscute acum palide si nemiscate, cu ochii inchisi si in repaus, ca o masca. Il iubise oare? Cine poate spune in fond daca-l iubise chiar pe el ori o idee a ei despre el si pana la urma cat mai conta ori in ce fel? Avea acum in fata ani lungi si frumosi de libertate - o libertate totala, fara negocieri si fara obligatii de nici un fel. Ah, in astfel de conditii sa chiar vina si primele fire de par alb si inceputul batranetii, ca vin doar cu adaos de eliberare.

Nemaiputand sta locului, Olga a coborat iar printre ceilalti, constienta ca n-are cum le explica si ca n-au cum pricepe anume. Poate e chiar mai bine asa, pana la urma nu e nici asta o obligatie sa te asiguri ca pricepe lumea adevarul. Si simtindu-se chiar mai bine cu asemenea constatare, Olga si-a facut placerea de a le linisti macar ingrijorarea vorbind cu fiecare calm si masurat, ascultandu-le cu rabdare grija.

Era asezata pe canapea intre sora si cumnatul ei, profitand de o ceasca de ceai si un biscuite drept motive de retragere din conversatie, cand a auzit usa de la intrare deschizandu-se. A ridicat ochii mai mult din reflex, fara curiozitate anume si a prins intai miscarea fratelui care a incercat sa-l ascunda privirii ei. Nu mai era nevoie sa-l chiar vada ca sa stie, desigur, dar totusi l-a vazut scotandu-si haina si palaria linistit ca si cand nimic nu se intamplase. A auzit intrebarile lor si raspunsurile lui ca pierduse trenul si luase microbuzul, ca nici nu stia de nimic, ca venise direct acasa. Si pentru o secunda - ultima secunda - Olga s-a gandit numai cum vor face acum, de unde-i vor aduce minim trei inscrisuri oficiale care sa confirme ca el e in viata, ca nici n-a murit vreodata, ca celelalte doua hartii au mintit, n-au contat, n-au facut decat sa se joace nepermis cu viata ei, cu inima ei bolnava.

La inmormantare au plans-o cu totii si au clatinat din cap la ironia sortii, la cum ucide uneori prea multa bucurie. Iar medicul a zis clar: socul a ucis-o, socul bucuriei revederii.

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0