Ceramica apusului imi zgaria orbita si imi dadea niste dureri de cap mai aprige decat bilantul de contabilitate de luna trecuta. Stiu ca nu eram “pe cai” cum ar veni, dar totusi as fi mancat cu siguranta o friptura bine fragezita sub sa de catre un calaret aprig, alergat pe tot cuprinsul campiei panonice. Totusi, acum nu mai sunt calaretii la moda, ci fluturii, cu aripi subtiri si fragile, saltand mai mult decat zburand, greu de crezut ca ar fi in stare sa se poarte chiar si pe sine peste intreaga campie a panoniei, necum sa mai poarte friptura ori si un calaret, fie el aprig ori molau.
Pana la urma cat si ce ar putea fi un biet fluture de vreme ce e tot un fel de omida: groasa, grasa, zemoasa, baloasa si in final extrem de scarboasa. Se taraie pe micile picioare paroase care-i poarta greutatea si mananca in esenta tot ce poate si ce-i pica in cale, fara discernamant, fara pretentii, fara morala, fara principiii, fara nici un fel de cauza inalta. Sigur, o face din nevoia cea mai acerba, cea mai nobila pana la urma din cate pot fi nevoile: omida-fluture e pur si simplu un mecanism de procreere, fara alegere, fara cunostinta, un automat cu minima constiinta de sine, fix cat e necesar adica pentru a suporta - la limita - calvarul indoparii si-al transformarii.
Totusi, uneori, cate un calaret priceput si deosebit de disperat (ori hotarat) mai pune saua chiar si pe un fluture si il mana in lumina apusului. Il mana fara odihna si fara repaus de flori, de taclale, de zbor inutil catre becul aprins. Il mana adica fara mila, de-i cresc fluturelui pe aripi vinisoare si apoi vine din ce in ce mai groase, din ce in ce mai mari, din ce in ce mai oase. De atata efort, se scutura praful acela matasos al fluturelui, ii cade undeva pe drum intre bataia din aripi si rasuflarea intretaiata, intre a 20000a fluturare si a 20002a fluturare din membranele in care s-au transformat foitele diafane care abia-l purtau candva din floare-n floare. Si zboara fluturele, zboara sus de tot catre soare, chit ca nu vrea, chit ca nu stie, chit ca o crede poate ca si soarele nu-i nimic altceva decat un bec asa ceva mai mare, ceva mai departat, ceva mai plin de el: CINE se crede soarele sa ceara fluturelui atata efort si-atata transformare doar ca sa se apropie asa un pic, infinitezimal de el?
Cuprins brusc de asemenea revolta, s-ar scutura fluturele de calaretul nemilos si chiar incearca, se incordeaza, se rasuceste, se cabreaza. Dar calaretul n-a pus el degeaba saua fix pe fluture, iar daca a stiut a o pune, stie si sa se mentina in ea, ba chiar iaca a adaugat acum si o friptura de omida pe sub sa si chiuie imbatat de vant, de inaltime, de lumina soarelui pe care vrea sa il ajunga pur si simplu pentru ca e cel mai mare, cel mai stralucitor, cel mai demn deci de a fi infruntat direct si fara ezitare. Sigur, dupa atata drum, nici calaretul nu mai e exact ce a fost initial, ca oricum intai trebuie ca s-a stiut face mai mic decat boaba de mustar si mai usor decat pumnul de bumbac, nu atat pentru a nu obosi fluturele, cat pentru a nu-l omori de-a dreptul, prematur, din prima incercare. De atata navigat norii, s-a mai ingreunat poate calaretul, dar s-a si iutit si mana fluturele in continuare fara ragaz. Si uneori, poate foarte rar, dar totusi uneori, ajunge pana la soare un calaret aprig pe un armasar inaripat, nici fluture, nici cal, nici inorog anume.
Totusi, odata ajuns pana la soare, ce-o face calaretul de-a pus intai saua pe fluture? Si ce-o face fluturele care-a purtat asemenea stapan tocmai pana-n soare?
(Uite ca se poate din prima incercare si cu ceramica, sa, bilant, apus si fluture la un loc. Imaginea e preluata de pe Morguefile. )
Comments feed: RSS 2.0