- Imi mai spui o poveste cu padurea Voinei?

- Iti mai spun, de ce n-as spune? A fost odata…

- A fost numai? A fost ori inca mai este?

- Mai este inca, mai este asadar in padurea Voinei, pierduta-n lastarisuri si ascunsa adanc sub muschi verde si ud, o intrare sapata-n piatra cea veche si alba, o intrare frumoasa si larga, dar scunda parca dinadins, fortand vizitatorul sa plece capul chiar de nu i-l apasa greutatea gandurilor. Iar dincolo de intrarea cea scunda…

Dincolo de intrarea neasteptata din stanca, parea sa fie un fel de pestera sculptata insa, slefuita dinadins si lucind bland in lumina filtrata de undeva din interior. Mai mult o imitatie de pestera, gandi eroul scurt de tot ca era ud pana la piele si julit pe toate partile de atata mers-alunecat prin noroiul proaspat al padurii, sub bici de ploaie incapatanata. Fara a termina cu totul gandul cel scurt, intra deci pe sub pragul cel scund si lipai mai departe de intrare, bucuros de adapost. Iar dupa ce se usca un pic, vazu si semnul de-l stia din toate cartile, semnul de i-l desenasera cu totii cand intrebase daca chiar exista, daca intr-adevar se poate inca sa fie in plin secol 21 o comoara pazita de sfinx, ba inca o comoara fermecata sa-ti ajunga pentru toata viata, sa nu se sfarseasca niciodata, oricat ai lua din ea, oricat ai folosi, oricat ai incerca anume chiar sa o termini.

“Delirez” gandi apoi si mai merse un pic, cat sa vada al doilea semn pe care nu indraznise anume sa-l spere. De data asta inchise ochii si-l trasa cu degetul pe peretele slefuit de stanca: era acolo, fara indoiala. Apoi merse linistit si fara graba, increzator cum fusese dintotdeauna, ba chiar zambitor, umilinta ploii si noroiului uitate fara urma, gandul confirmand de asta data ceea ce vedeau ochii: sigur ca da, stia ca e norocos si daca e intr-adevar o comoara in padure, atunci el o va gasi.

De sfinxul care pazea comoara nu-si facea griji. Intai ca in atata vreme e posibil sa fi murit si el, cat o fi de sfinx (n-ar fi de mirare cu norocul lui altminteri). Apoi ca si daca e inca viu si treaz, trei ghicitori sunt trei ghicitori si nimic mai mult, iar nici un sfinx nu se poate pune cu cei 50petahertzi si-un google de-i are la degetul cel mic.

Asa ca a mers eroul linistit mai departe, nici prea mult nici prea putin, doar cat i-a trebuit sa ajunga intr-o micuta sala ovala impodobita cu rafturi de carti pe aproape toti peretii. Intr-o mica firida in peretele din fata odihnea o cutie simpla din lemn sculptat, cu lacatel auriu. Pe capacul cutiei era o cheita verde, iar langa firida era sfinxul insusi, stand intr-un fotoliu adanc din catifea si citind cu nesat o carte. Fara a ridica ochii din carte, sfinxul zise:

- Comoara e cea din firida, cheia e pe capac, merge bine, am uns lacatul chiar ieri.

Un pic debusolat, eroul nu-si gasi cuvintele sa raspunda si nici picioarele sa se deplaseze, asa ca ramase unde era chit ca reusi sa inchida macar gura. Dupa o vreme, sfinxul dadu pagina la carte. Apoi rase zgomotos. Apoi mai citi, mai rase, mai dadu o pagina si in sfarsit ridica ochii din carte:

- Ce-ai patit?

- Eeu?

- Mai e si altcineva? Nu dupa comoara ai venit?

- Bbba dda, da. Ba da. Chiar e fermecata?

Sfinxul se incrunta un pic:

- Cum adica fermecata?

- E intr-adevar fara sfarsit? Pare asa… mica. Chiar ajunge o viata intreaga?

- A, a, sigur, nu-ti fa griji, iti va ajunge toata viata. Pare ea mica, dar ceea ce vezi acolo in firida e doar …inceputul ca sa zic asa, e trecerea catre comoara daca preferi, nu comoara in sine. Capacul cutiei e ca o usa catre locul unde se afla comoara, o usa incuiata, e drept, dar cheia e totusi pe capac, nu poti zice ca e atat de greu sa o iei, o rasucesti in lacat, deschizi…

- Adica pot sa o iau? Asa simplu? Fara ghicitori, fara nimic?

- Of. Uite, sunt batran, imi place in fotoliul asta, n-am nici o treaba cu comoara (daca aveam pana acum crezi ca o mai tineam acolo in firida sa o vada toata lumea), nici nu-mi trebuie ca am altminteri aici de toate, dinspre partea mea ia-o si du-te, lasa-ma doar in pace sa-mi termin cartea, bine? N-ai decat sa povestesti apoi cat de abil ai ghicit ce te-am intrebat, nu ma supar, ba chiar dimpotriva, ca asa abia ii tii pe altii la distanta sa nu ma trezesc ca vin toti acum buluc pe capul meu, atata mi-ar mai trebui.

Cu siguranta nu putea fi decat norocul lui isi zise deci eroul si-si recupera zambetul fara macar sa-si dea seama. Apoi merse incet si prudent catre firida, cu ochii totusi la sfinxul din fotoliu, chit ca acesta citea in continuare. Ajuns langa firida intinse mana repede sa ia cutia, dar constata ca nu o poate misca din loc defel, oricat de tare ar trage.

- M-ai mintit! Nu pot lua cutia deloc, ce-i asta?

- A, a, dar nu te grabi asa, sigur ca nu poti lua cutia, doar ti-am zis ca nu e propriu-zis o cutie ci o trecere catre comoara, cum crezi ca ar fi posibil deci sa o iei asa pur si simplu in buzunar? Nu poti sa o iei, dar totusi o poti deschide si lua comoara in sine, aia-i tot, pofteste.

Mai linistit, eroul lua deci cheita, o invarti fara efort in lacatul cutiei si deschise capacul. In interior, cutia parea intr-adevar fara fund, desi acolo undeva intre capacul acum deschis si haul de dedesubt, era un diamant perfect, cat oul de rata. Fascinat, il lua ca in transa si il puse in buzunar, apoi mai lua un rubin si inca un diamant si inca o piatra pretioasa si inca una si inca una si inca .. Si le tot lua si le indesa intai in buzunare iar apoi cand buzunarele se umplura direct in san, unul peste altul, din ce in ce mai multe, din ce in ce mai repede, fara sa le simta raceala, bucurandu-se de greutatea lor, ba chiar si de colturile lor care incepura de la o vreme, de atata inghesuiala, sa impunga in interior, intai in piele, apoi in carne, in os, in inima.

In fotoliul lui, sfinxul ofta, puse cartea pe o masuta si se duse sa inchida cutiuta de lemn si sa faca curat. “Poate totusi au si ghicitorile rolul lor” se gandi sfinxul adunand nestematele intr-un cos si frecand sangele de pe podeaua de piatra. “Cum poate sa-ti ajunga pentru toata viata ceea ce nu ti-e niciodata de ajuns?”

(Sursa imaginii: Morguefile.)

Category: Word Therapy

Comments feed: RSS 2.0