Mi-era tare draga tanti Filoxeia, asa ca m-am bucurat s-o vad in ziua aceea inviorata toata, cu un zambet nou in coltul gurii si o anumita sclipire in ochi. M-am trezit zambind si eu si am dat s-o strang in brate un pic mai mult decat de obicei, dar n-am apucat, ca ea s-a desprins repede si s-a invartejit in jurul meu sa-mi ia palaria (”pe asta cand ti-ai luat-o? E frumoasa, dar cam prea cuminte, zau asa”), sa-mi cantareasca nemultumita parul (”iar l-ai lasat asa salbatic, de-i ca o tufa de scaieti”), sa-mi puna paltonul in cuier (”e fe-martie si tu esti tot cu paltonul”) si sa ma trimita in sufragerie (”sa nu zici nimic ca nu te aud de dincolo, vin intr-o secunda, doar sa scot cornuletele de la cuptor").
In sufragerie toate erau fix cum le stiam, mobila simpla de lemn lacuit, masuta sculptata, serviciul de ceai din portelan fin aproape transparent, fotoliul comod si modern, locul tot scaldat in lumina. Oricat m-am uitat in jur, n-am vazut nici un indiciu despre ce anume trezise iar in tanti Filoxeia amuzamentul acela pisicher pe care nu i-l mai vazusem de ani buni.
- Ce-i tanti, ce-ai aflat?
Tanti Filoxeia s-a facut intai ca nu ma aude si a pus cu grija cornuletele pe masa intre cestile noastre de ceai. Apoi s-a asezat in fotoliul ei si m-a privit un pic pe sub sprancene asa cum face intotdeauna, iar zambetul i s-a arcuit si mai tare:
- Ce sa fi aflat? Le stiu pe toate de ceva vreme deja, unde crezi ca mai gasesc acum pe acela in stare sa-mi spuna mie ceva nou?
- Hai tanti, stii ce te intreb, nu te da pe dupa piersic.
Si apoi, pret de un cosulet intreg de cornulete aromate (”cu unt si crema de casa, ca nu mi-oi otravi zilele acum la batranete cu margarina si alte porcarii”), mi-a povestit tanti Filoxeia ca a vizitat-o saptamana asta un nepot al unei prietene si a intrebat-o asa scurt si direct (”cu restrictie ca la interogatoriu, sa-i spun adica doar atat vezi tu, nu cumva mai mult, ca asa-i trecutul cand esti tanar, tare greu de digerat cu totul si altminteri cumva de spaima, de luat cu pipeta ori pe bucati alese anume de parca atat ar conta, cat vrea omul sa stie la un anumit moment”) de un anume iubit al prietenei cu pricina, un anume Umbrarescu, barbat bine.
Dupa asa povestire m-am uitat eu la tanti Filoxeia mai pe sub sprancene, chit ca tot zambeam fara sa vreau.
- Hai tanti, spune tot, ca sigur nu te amuzi tu asa doar pe motiv de foste amoruri, oricat de bine barbat o fi fost Umbrarescu acela.
- Ah, nu doar barbat bine, ci si galant tare, sa vezi ce scria el Elefteriei, ia uita-te colo pe scrin, ca a uitat baiatul scrisoarea de mi-a aratat-o.
Si tanti Filoxeia mi-a facut semn spre o scrisoare usor ingalbenita de pe marginea scrinului, langa vaza cu flori proaspete de primavara. M-am ridicat din fotoliu si am luat scrisoarea cu grija sa nu rup hartia fragila din alte vremuri. Am deschis plicul si am citit cele cateva randuri scrise elegant, cu arcuiri extravagante:
“Cu amărăciune trebuie să-ţi răspund că întâlnirea ce propui nu poate să fie, căci miercuri sunt chemat cu treburi urgente la Ploieşti. Dar în luna ce-are să vie voi avea mai multă vreme pentru visat şi plimbări şi sper că voi putea să îndrept ceea ce-am greşit. Cu tristeţe în suflet şi lacrimi în ochi, dar cu multă speranţă în ce-are să vie, Ion”
M-am uitat la tanti Filoxeia care-si ascunsese licarul ochilor in ceasca de ceai, m-am uitat din nou la scrisul care-mi parea vag cunoscut pe alocuri, am mai citit odata textul acela vag desuet dar nu musai lipsit de farmec si am dat sa pun hartia la loc in plicul ei, fara sa ma fi lamurit macar o iota de ce anume gasea ea atat de amuzant in el. Abia cand am impaturit hartia pe liniile ei vechi, mi-a picat sub ochi modelul fin de liniute intretaiate din textura hartiei, care se stersesera cu vremea de pe fata foii, dar mai erau inca vizibile pe verso.
Si mi-am amintit apoi unde anume am vazut dintotdeauna, de cand ma stiu, fix acelasi model unic de hartie, facuta probabil pe comanda. Ca sa ma asigur, m-am dus si am deschis biroul din coltul camerei si am luat din teancul de hartie alba o coala noua, cu model fin de liniute intretaiate realizate in textura hartiei. M-am intors cu el la fotoliul meu de langa tanti Filoxeia si am chicotit:
- Mai sunt cornulete? Ca-mi pare ca mai ai ceva sa-mi spui…
Comments feed: RSS 2.0
:)))
mda... de multe ori ceea ce pare a fi este departe de ceea ce este, iar crosetarea asta a vietii interioare in concretul palpabil eeee... fascinanta prin nenumaratele interpretari si cai care pot fi parcurse fara sa stii niciodata cu siguranta care a fost cea cu adevarat urmata
multumiri matusii filoxeia pentru dezvaluirea "adevaratei realitati"! ;)
He he, realitatea are doar o secunda sa fie, dupa care istoriile si interpretarile (deci "realitatile") au practic o eternitate la indemana sa se teasa intretaiat si alambicat :)
Da' altminteri inca nu mi-e foarte clar ce invartea tanti Filoxeia... :)))