Cum tot dau în ultima vreme peste acest text scris cu mai bine de 6 ani în urmă, mă gândesc că dacă l-oi pune la vedere pe blog, s-o liniști din nou prin adâncurile calculatorului, să stea acolo în pace. Și măcar ca sezon se potrivește, chit că restul recunosc mai degrabă în amintire decât altminteri. Plus că i-am găsit o imagine destul de potrivită…
Autorul imaginii: D. Sharon Pruitt
Îngheţăm. Ce-i drept, în scopuri diferite. Unii, mai puțini, îngheaţă pentru ca ceilalţi să fie organizați. Ceilalţi, mai mulţi, pentru a se organiza. Primii dau reguli. Ceilalți le urmează. Într-o oarecare măsură. Oamenii pălăvrăgesc. Asta e voie. Atâta timp cât nu degenerează în discuţie, pentru că aşa ceva face rău la organizare. Se fumează. Şi asta e voie, tot intoxicaţie e, dar nu cu vorbe ci cu tutun. Mă întreb dacă de gândit e voie. Recomandat nu este, dar se pare că totuşi nici interzis, cel puţin între nişte limite. E doar ignorat. Însă, ca unui adevărat viciu, nu-i pot rezista. Scot o carte si citesc acolo, în picioare, îngheţând organizată.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, uite că subminez organizarea chiar fără să vreau. Intern. Stau organizat, dar de îngheţat, îngheţ foarte dezorganizat. Nu pare să urmeze nici un plan, nici o regulă. E care ţipă mai tare: ba o mână, ba un picior, vârful nasului sau o ureche. Dar să revin la viciul meu expus în văzul tuturor. Așadar, tentativă de a citi. Cei de lângă mine mai aruncă priviri piezişe, dar mă ignoră. Organizatorii se uită lung, dar totuşi nu comentează. Deci aprobare nu am, dar nici interdicţie. Atunci, citesc cu adevărat.
Parcă aş fi dat pe repede-înainte, timpul trece și doar o clătinare a cărţii mă face să revin. Organizarea a devenit, se pare, mai….aglomerată. Şi nu mai e loc de carte dacă stau acolo. Aşa că o pun la loc în rucsac şi studiez noua situaţie. Aceiaşi oameni, dar mai puţin loc. Aceleaşi taclale, probabil alte ţigări, dar acelaşi fum. Îngheţul în fază mai avansată. De partea cealaltă a drumului, două pisici se aleargă pe o coamă de gard. Hm, nu par nici îngheţate, dar nici organizate.
Înainte de a mă decide dacă să cer o lămurire cu privire la organizarea pisicilor, mai vine cineva. După agitaţie s-ar zice că era cel pe care îl aşteptam cu toţii şi nici nu ştiam. E mai organizat decât toţi ceilalţi la un loc. Are o listă lungă şi citeşte numele la rând. Îmi aud propriul nume. Mă uit la cel cu lista şi îmi confirm prezența înghețată:
– Da!
Şi aştept, uitându-mă la el. El așteaptă, dar nu se uită la mine. Iar pentru că nu mai urmează nimic, într-un târziu ridică ochii din listă şi s-ar zice că mă caută nedumerit. Cum nu l-am slăbit din ochi, mă găseşte destul de repede. Într-adevăr, acum că se uită la mine e vizibil nedumerit. Dar nu îl ţine mult:
– Haideţi, veniţi aici, avem treabă. Cu actele şi dosarul.
De data asta sunt eu nedumerită. Dar dacă zice că avem treabă…mă duc să văd ce treabă o fi aceea. Cât timp studiază actele şi dosarul meu, realizez că acel “avem treabă” nu se referea la mine ci la el. Un plural de maiestate organizatoare. Îmi recuperez actele şi aştept. El se încruntă și repetă:
– Haideţi, nu staţi, noi aici avem treabă.
Mă uit în jur dar nu reuşesc să mă dumiresc, aşa că întreb:
– Ce treabă?
De data asta pare să ezite între nedumerire şi furie. Cum eu îl privesc cu aparență sincer mirată, într-un sfârşit biruie nedumerirea şi îmi răspunde arătând cu un gest al mâinii mulţimea organizată:
– Nu vedeţi câţi oameni sunt aici?
Şi se întoarce la lista lui părând să caute ceva deşi pare să cam fi uitat ce anume. Mă uit şi eu în jur. Înainte să avansez după cum îmi tot indică un alt organizator, îi dau dreptate:
– Sunt mulţi.
Ridică brusc capul, taman când părea că în sfârşit îşi găsise liniştea. Dar cum eu mă îndepărtasem deja, renunţă la ce avea de spus iar eu nu mă întorc să îl tulbur din nou, deşi am rămas cu nedumerirea: ce treabă multă are el de fapt acolo? Şi nici nu i-am spus că mai sunt şi două pisici.
Am pătruns într-o zonă mai aproape de interior. Aici organizarea e parcă mai vădită. Forma principală de organizare exterioară, grupul, e aici înlocuită de şiruri. Şi nu poziţionate la întâmplare ci în spaţii clar delimitate prin garduri de fier. Avansez printre două astfel de garduri şi ocolesc pe trei laturi două alte şiruri de oameni care mă urmăresc cu privirea de-a lungul întregului traseu. Am aşa o senzaţie curioasă, parcă aş fi la hingheri: ei câinii din cuştile închise iar eu cel căruia tocmai i s-a dat drumul din cuşcă şi toţi ceilalţi cred ca i se va da drumul liber când de fapt în capăt așteaptă camera de gazare.
Impresia e totuși falsă. În capătul şirului de garduri nu e camera de gazare ci un alt organizator. Are şi el o listă, dar nu strigă nimic. Studiază actele, bifează pe listă şi îmi spune sa mă alătur, mai în interior, unui grup. Aşadar din nou la forma de organizare grup, dar de data asta un grup mult mai mic. Îmi mai dă în plus şi o hârtie. Ocupată să o studiez, uit să mai încerc să îmi lamuresc nedumerirea anterioară: ce treabă?
Dar n-am mult timp de studiu, acest ultim organizator revine şi conduce tot grupul, în sfârșit, în interior. Aici e cald. Asta explică şi de ce ultimul organizator e primul care nu e îngheţat. Mă aşez pe o bancă şi încep să răspund la întrebările hârtiei. Parcă ar fi la vârsta lui “de ce”, asta dacă şi hârtiile au vârstă. Răspund cumva (un răspuns există la toate iar acolo unde nu există şi tăcerea este un răspuns), răspund şi la întrebările vecinei care nu se descurcă la fel de bine cu propria hârtie, răspund şi la întrebările organizatorului care vrea să ştie dacă am terminat de raspuns, dar nu mi se răspunde când întreb ce mai urmează. Se pare că aici e voie numai cu răspunsuri, nu cu întrebări. Aşadar răspund şi aştept.
Oarecum ciclic, ceea ce urmează este din nou organizarea sub formă de şir, dar mult mai redus, doar trei persoane. Trei şiruri a câte trei persoane. Şi aştept. Trebuie că se apropie de final pentru că altminteri ar trebui să urmeze iar grupuri, dar din trei persoane câte grupuri să mai facă?
Aici nu mai sunt pisici, doar linii trasate pe podea. Pentru organizare. Ajung în sfârşit prima din şir şi dau iar actele la studiat. Şi iar răspund la întrebări. Multe dintre ele sunt aceleaşi la care am răspuns şi hârtiei, dar probabil e o problemă de comunicare. Sau de verificare.
Într-un final, am dat un dosar umflat de hârtii şi primesc înapoi o hârtiuţă. Dar se pare că e bine, înseamnă că pe ziua de azi mi-am luat porţia întreagă de organizare, deşi va mai trebui să revin peste câteva zile. Ca pentru un vaccin, mă gândesc, să-mi măsoare reacția, dacă se încadrează în parametri. Ori dacă e nevoie să mai iau o doză de organizare.
Pot ieşi să mă dezorganizez. Ceea ce şi fac. Acum am eu treabă: mă bucur de parcul îmbrăcat în alb, de aerul rece care mă îmbujorează, zambesc unui copil care descoperă zăpada, mângâi o mâță care îmi încălzește mâna.
S-ar părea că voi obţine viza la timp.
