Savurez o carte excelentă. O savurez am zis, deci o citesc pe îndelete, cu pauze, cu zâmbete, cu priviri pierdute și apoi regăsite, deci exact după cum se cuvine pentru a-mi roti în minte - spre prelungirea deliciului și-a încântării - jocurile de cuvinte, caracterizările neașteptate (și atât de... eficiente) și perspectivele pline de umor (dar și de o anumită cruzime ori doar tristețe, ca să nu-i zic chiar tragism). Chiar acest mic efort de a scrie despre carte e parte din modul meu de a mă bucura de ea: îmi mai oferă un răgaz înainte de a o termina și un motiv să o mai răsucesc un pic, în gând, pe toate părțile.

E o carte...finklerească, scrisă de un finkler, finklerește, despre finkleri. Iar dacă v-am pierdut deja, e cazul să ne regăsim: "The Finkler Question" în original¹, de Howard Jacobson, carte câștigătoare a premiului Man Booker în 2010. Iar dacă nu-i credeți nici pe ei că-i carte bună, nici pe mine când vă spun c-o savurez, poate măcar faptul c-o veți găsi interpretată-n toate modurile prin recenzii de tot felul v-ar putea convinge că e cu siguranță măcar interesantă dacă atât de mulți pricep atât de diferite lucruri dintr-un unic scris.

Titlul însuși este, evident, un pic de joc. Și-un pic de indicație, ori poate atenționare. Pentru că înlocuirea evreu - finkler servește ori drept simplu artificiu comic (mă îndoiesc) ori drept subtilă indicație că cele mai banale cuvinte ascund sensuri mai adânci, de multe ori suprinzătoare, de multe ori întunecate. Finkler e în fapt un personaj principal, întâi de toate în ochii celui care povestește și care identifică acest nume propriu drept o descriere mai adecvată (atât fonetic cât și prin lipsa încărcăturii percepute în primul rând drept negative) decât cuvântul evreu.

Înainte de a cântări propunerea acestei înlocuiri (ori poate nevoia resimțită pentru această reinventare prin simpla schimbare de nume, ori poate însăși schimbarea de nume în sine), se cuvine poate a cunoaște un pic povestitorul însuși: un om care caută atât de temeinic (și s-a pregătit atât de bine pentru) marea durere a pierderii fericirii (ori perfecțiunii) încât ratează orice șansă de a atinge întâi fericirea fie și doar pentru a o putea pierde ulterior. Într-un fel s-ar putea spune că Treslove, povestitorul, pleacă atât de repede într-un anume viitor al fiecărui moment încât nu apucă să țină și drumul care l-ar duce în fapt acolo și se trezește astfel, la infinit, rătăcit într-un prezent necunoscut și care nu i se potrivește. Desigur, explicația mai banală e că Treslove e pur și simplu cu capul în nori, fricos ca un iepure, ratat ca un fost producător BBC de programe culturale nocturne care își câștigă traiul drept dublură pentru vedete pe la diverse petreceri private. Pentru că Treslove, pe lângă lipsa cronică de sincronizare cu timpul real, are ciudata trăsătură de a semăna cu toți oamenii în general și cu niciunul în mod real. Zic ciudată trăsătură, ca să nu îl suspectez pe autorul cărții de ceva sens ascuns.

Despre poveste în sine și interpretări pe tema prieteniei, iubirii, pierderii ori finklerismului privit din toate unghiurile sunt destule recenzii să povestească (din câte le-am citit eu sunt mai degrabă bune doar drept amuzament în diverse stadii de lectură a cărții propriu-zise). Dar aș vrea totuși să citez câteva din pasajele pentru care mai că m-aș suspecta de finklerism², dacă n-aș ști mai bine:

'There's nothing indirect about exhiliration.'
'There is the way you say it.'
'Could we try for a compromise with exuberance?' he asked, without any.

 

One day Libor told them a secret. He was married. And had been for more than twenty years. To a woman who looked like Ava Gardner. A woman so beautiful that he did not dare bring home his friends to meet her in case they were blinded by what they saw. Treslove wondered why, since he hadn't told them about her before, he was telling them about her now. ' Because I think you're ready,' was his answer.

'Ready to go blind?'

'Ready to risk it.'

'Ech, you English! You see a flower and you think you've been proposed to. Trust me, she won't. I enclosed a handwritten note.'
'You weren't rude to her.'
'Of course not. I just wanted her to see how shaky my handwriting was.'
'She may have taken that as proof she excited you.'
'She won't have. I told her I was impotent.'
'Did you have to be so personal?'
'That was to stop it being personal. I  didn't say she had made me impotent.'

Joia whose voice had the quality of organza tearing and whose nervous sytem was visible through her skin, a tracery of fine blue lines like rivers on an atlas [...] For three days they walked the length and breadth of the greatest eating city on earth, squabbling, ashamed and famished, and then when they returned to Treslove's flat in sullen silence they found upwards of ten thousand flies in their death throes - mouchoirs, no, mouches: how come he remembered that word alone of all the French he knew; what a pity mouches had not been on a single menu - a mass suicide of flies in its final stages, flies dying on the bed, on the windows and the windowsills, in the dressing-table drawers, in Joia's shoes even. She had screamed in horror. It was possible he had screamed in horror too. But if he did, he stopped. And Joia, whose organza screems would have horrowed hell, did not.

"The Finkler Question", Howard Jacobson

Dacă e cineva dispus să traducă, va fi și traducere. Deocamdată, rămâne doar originalul de mai sus.

1. Eu n-am idee să fi fost tradusă la noi, deci pot cel mult ca să propun un titlu, ceea ce-mi pare un pic prematur înainte de a fi terminat lectura și totuși, iată, voi propune, să fie așadar Chestiunea finklerească ↩

2. Și da, știu că unora li se vor părea că încearcă prea tare umorul ori că dimpotrivă nu-s destul de hăhăite. Asta e. ↩

Category: Conversations

Comments feed: RSS 2.0