Ossa Sepia

Când am plecat din România, cei mai mulți au crezut că știu ei prea bine de ce anume. Mi-au dat și sfaturi și păreri și idei râncede la borcan și multe alte astfel de lucruri de care n-am cerut și n-am avut nevoie. I-am lăsat în voia lor, că n-aveau urechi s-audă și nici gânduri să priceapă. Când am plecat apoi din Franța, s-au scărpinat puțin în cap, dar au zis ca totuși oi fi avut eu ghinion. Când dupa câțiva ani plecam și din Italia, au dat cu basca de pământ și-au zis-o verde-n fața că-s nebună și că ei nu pricep ce m-a găsit să plec de vreme ce mi-era clar bine și lumea trăgea de mine să rămân și bani erau și Dolomiții îmi plăceau. Îmi vine a zâmbi când mă gândesc ce-or zice dacă voi mai pleca odată, din Anglia de data asta.

Iar când se vor fi obișnuit și ei într-un final că eu tot plec, probabil că-i voi mai surprinde înc-odată, atunci când voi rămâne. Nu pentru că mi-aș fi propus eu să surprind pe cineva, ci pentru că ei judecă plecările mele de fiecare dată după tiparul lor obișnuit, acela al plecărilor definitive. Dar eu n-am plecat niciodată din cauza a ceva ce lăsam astfel în urmă ci întotdeauna pentru ceea ce mă chema din depărtare. N-am plecat pentru că mă nemulțumea ceva acolo unde eram, ci pentru că pornisem de fiecare dată să fac ceva anume, care la un moment dat a necesitat plecarea. Nu pentru că nu aveam calea deschisă acolo unde eram, ci tocmai pentru că îmi deschisesem deja calea în locul respectiv. Și desigur, în parte, pentru motivul simplu că vroiam să explorez.

Când am plecat din România eram în ultimul an de facultate și lucram deja ca programator la o firmă micuță dar cu o atmosferă destul de faină, sucursala bucureșteană abia deschisă a unei firme franțuzești cu dezvoltare de produse Open Source. Ca o a treia linie paralelă pe lângă cursurile obișnuite și jobul de programator, am urmat și cursurile unui master al universității politehnice din Nantes. Această a treia linie am urmat-o când am plecat apoi în Franța pentru un proiect la Lyon, sponsorizat de un laborator de cercetare. Am plecat acolo pentru proiect, pentru subiectul său de cercetare a unor tehnici automate folositoare în depistarea cancerului de sân. Am plecat pentru că vroiam să aflu despre așa ceva. Am plecat pentru că vroiam să văd lumea. Și vroiam să mă văd pe mine, singură.

Mi-a plăcut enorm Franța și port Lyonului amintiri calde și aromate și nebune și ciudate și dragi nespus. Cultura franțuzească nu-mi era străină și dacă a fost ceva cu adevărat ciudat a fost doar să primesc de la francezi, drept primă recomandare de autor pur francez, numele lui… Eugen Ionesco. Am făcut turul Bretagne care-mi e ciudată parte din ființă. Am învățat Parisul arătându-l altora. Firma franțuzească ce-și avea filiala la București m-a invitat la sediul din Paris și mi-au oferit mai mult decât cerusem pentru acel part-time. Nu pentru că erau ei filantropi, ci pentru că eu nu știam să cer pe cât știam să dau. Am vizitat Dijon-ul, Strasbourgul și m-am dus peste graniță, la Heidelberg, pe-o simplă invitație în necunoscut. Și da, am numărat și grevele francezilor, dar am descoperit și librăriile lor și un librar despre care ar trebui poate să povestesc odată.

Era bine, era frumos, mi se potrivea și m-aș fi potrivit (chiar dacă aș fi luat întâi o pauză de un respiro). Dar am plecat. Am plecat pentru că decisesem să urmez un doctorat, dar nu de felul celor din Franța și nici de felul celor oferite atunci în România. N-a fost drum drept și nu știam unde va duce, dar până la urmă a dus în nordul Italiei, într-o regiune unde germana și italiana sunt amândouă limbi oficiale, în Tirol.

Când am ajuns în Tirol nu știam nici italiana, nici germana, nu știam pe nimeni (dar nici în Lyon nu știusem) și n-aveam vreun vis să mă stabilesc acolo. Ceea ce vroiam era să fac un doctorat, să învăț cum să fiu profesor universitar. Și dac-ar fi fost să plec pentru că “nu merg lucrurile”, ar fi trebuit să plec atunci de acolo după vreo 6 luni maxim. Luni în care am dat cu capul de posibilul dormitului sub poduri, de birocrație infernală, de diferențe culturale, de nepotriviri pe toate liniile și-n toate direcțiile. Dar se vede treaba că nu le vedeam prea bine în tot întunericul lor dătător de spaimă, pentru simplul motiv că mă uitam prea atentă după o… soluție.

Soluțiile erau ele mai multe, pentru că nici problema nu era una singură. Dar le-am găsit rând pe rând și trei ani mai târziu terminam doctoratul. Am mai rămas un an acolo, dar nu pentru că n-aș fi vrut să plec, ci pentru că promisesem cuiva că voi rămâne acel an. Când erau toate rezolvate și n-aveam alta de făcut decât să continui liniștită ceea ce știam deja să fac suficient de bine… am plecat din nou. Și dacă n-am să mai plec vreodată, nu va fi pentru că am găsit locul perfect, căci astfel de locuri am cunoscut deja. Va fi pentru că nu va mai trebui să plec fizic ca să continui explorarea. Pentru că într-un fel mă voi fi întors. Pentru că drumul tot este în mine, nu pe hartă.

Nici vremea nu mai e ce-a fost și nu-i din cauza încălzirii globale, ci de la concurență. Gloria subiectului de conversație cu replici tipizate s-a mutat de la vreme la plecare. Nu orice plecare, ci una anume. Din România adică. Ai pleca? (Și răspunsul e deja în ochii celui care pune întrebarea: spune-mi că da, căci eu îmi știu deja răspunsul, dar vreau să îmi confirmi, să mă-ntărești, să-mi spui că bine fac ceea ce fac, că nu sunt singur, că se poate, că nu e rău ceea ce spun, că voi obține ceea ce-mi doresc, că nu va da cu pietre nimeni după mine). Și cererilor mute le mai adaugă eventual, să fie clar, să fie sigur că e clar, că nu vorbește doar așa în joacă: dar ai pleca definitiv? Definitiv în sensul de a nu te mai întoarce să trăiești vreodată-n România. De parcă frecvența cu care treci granița sau poziția geografică a destinației ar măsura cu adevărat definitivul plecării…

Precum eternele și limitatele discuțiile despre vreme, perpetua discuție despre plecare se învârte și ea în cercul îngust al acelorași argumente că “aici” nu mi-e bine, că “aici” nu mi se oferă oportunități, că “aici” nu-mi întâlnesc decât cimpanzei și implicit, că “acolo” e mult mai bine, că “acolo” sunt mult mai multe oportunități (de când contează numărul?), că “acolo” nu mai sunt cimpanzei, ci doar oameni. Și deși argumentele la “de ce” se agață disperate printr-un pronume personal de cel care vorbește, răspunsurile la “unde?” îl trec brusc sub tăcere pe acel mic, dar esențial, “mi”. Subtil, plecarea din România devine astfel o îndepărtare a problemelor de sine și de la sine, către exterior, către un exterior format mereu din “ceilalți”. Îndepărtare interioară tradusă concret printr-o distanță fizică de România.

Distanța fizică însă, oricât ar putea să pară de ciudat, e mult mai mică decât cea internă. Problemele României sunt problemelor românilor, iar fiecare dintre noi își cară cu sine, oriunde s-ar duce, problemele sale proprii. Oportunități sunt peste tot, neajunsuri sunt peste tot, cimpanzei sunt peste tot, doar forma sub care se prezintă e diferită. Forma nu-i lipsită de o anume importanță totuși. Fiecare configurație de forme de oportunități, neajunsuri și cimpanzei constituie în fapt un puzzle complex cu propriile reguli, propriile constrângeri, propriile flexibilități. Un puzzle în care fiecare dintre noi se potrivește mai mult sau mai puțin exact așa cum e acum, un puzzle care opune mai mult sau mai puțină rezistență unui anume fel de schimbări, un puzzle care ne solicită mai mult sau mai puțin anumite capabilități. Un puzzle care ne arată clar un anume subset din propriile noastre probleme interne.

Plecarea pe motiv că “nu e de trăit aici” e până la urmă o simplă fugă de problemele pe care mediul acela anume ni le scoate la lumină. Și nu e nici rușine, nici ipocrizie, atâta vreme cât recunoaștem că motivul plecării nu-i în exterior, nu e la ceilalți, nu-i în mediu, politică sau cimpanzei. Plecând de unde nu ne putem găsi un loc prosper nu e rezolvarea unei probleme, ci evitarea ei. Refuzul unei lupte anume prin mutarea pe alt front. Alegerea altor lupte, la care ne pricepem mai bine sau care ne înspăimântă mai puțin sau poate chiar în care avem mai multe șanse de izbândă. Acest refuz și această alegere sunt cele care dau definitivul unei plecări și nu distanța în timp sau spațiu.

Avem cu toții dreptul de a ne alege luptele. Dar n-are sens să judecăm plecarea altora prin prisma propriilor noastre motive. Căci nu toate plecările sunt evitări sau abandon. Plecările mele n-au fost nici una, nici alta. Și de aceea, nu-s și n-au fost niciodată, definitive.

Memoria e un fel de Oracol cu sfinx integrat la purtător. Atâta doar că Oracolul Memorie e un pic senil, iar sfinxul a întors dosul la poartă și păzește în schimb ieșirea. Pentru răspunsul corect trebuie întâi să găsești forma perfectă a întrebării, bunăvoința în interpretare e dubioasă, iar sfinxul mănâncă informația care nu-i convine. Sau cel puțin o ronțăie așa un pic pe la colțuri de n-o mai recunoaște nimeni drept ceea ce era de fapt. Motiv pentru care toată lumea recurge mereu la memoria proprie și toată lumea dă toate vinele pe ea: că nu reține ce trebuie, că nu reține când trebuie, că schimbă, că minte, că încețoșează sau colorează, că înfrumusețează, că alege doar ce nu trebuie, că e… defectă, ce mai. Memoria, acest inamic al omului înțelept. Ce de și-ar mai înțelege fiecare propriul trecut dacă nu s-ar mai ține memoria de strâmbe.

Și toată această defăimare a oracolului la purtător se bazează pe faptul că… nu avem oracolele sincronizate. Nici unul cu altul, și nici măcar cu timpul prezent. Că adică eu îmi aduc aminte că ai țipat la mine, iar memoria ta spune că-mi susurai cu muzica sferelor în surdină. Că eu țin minte că erai uriaș, și acum mă aplec ca să te văd mai bine. Că eu aș fi jurat că purtai roșu-n ziua aceea, iar haina ta a fost întotdeauna verde. Și totuși, e memoria mea atât de imprecisă? A fost cu-adevărat în ochiul minții mele verde-atunci și apoi cândva în depozitul de amintiri s-a înroșit imaginea?

Se poate. Și totuși, aș propune măcar o clipă o altă ipoteză. Poate că cerem în fapt de la memorie cu totul alta decât ea ne oferă biata, mereu precis, mereu constant. Precizia ei e însă cauza directă a impreciziei care ne macină. Pentru că nu e precizia unei realități obiective. Cum ar putea să fie? Brusc cerem de la memorie o obiectivitate pe care o credem greșit în simțuri în fiecare moment și o știm bine inaccesibilă atâta de direct. De unde să înregistreze memoria realitatea mai obiectiv decât o experimentăm noi înșine?

Reproșăm memoriei că nu înregistrează exact, dar ea în fapt înregistrează extrem de exact. Atâta doar că e exactitatea unei percepții subiective, nu exactitatea realității obiective. Nu e memoria care se schimbă în timp, ci noi înșine ne schimbăm atât de mult încât nu mai vedem cu chiar aceiași ochi prin care memoria a înregistrat odată o anume întâmplare. Atât de mult încât nici măcar nu mai credem că am văzut odată flori acolo unde erau doar pietre, sau am crezut ceartă ceea ce era doar durere. Atât de mult încât punem pe seama impreciziei memoriei propria noastră inconstanță.

Este așadar memoria de încredere? Pentru istoricul căutând concretețea faptelor și obiectivitatea metodei științifice, cu siguranță nu. Pentru cel care vrea să înțeleagă nu ceea ce a fost, ci ceea ce au văzut oamenii, pentru noi înșine, poate ceva mai de încredere decât am crede. Oracolul nu minte niciodată. Dar noi interpretăm mereu răspunsul său.

… Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală;
Piaza-rea, ca un blestem
Azvârlit așa-ntr-o doară
Creatorului suprem…

A fost odată un sătuc care aromea visător sub strat proaspăt de zăpadă lângă un râu înghețat. Casele dogoreau de căldură cu toți pereții și torceau satisfăcute fum subțire de culoarea cerului, iar oamenii patinau cât îi țineau puterile și țipau de fericire și extaz idem. Între albul pufos al zăpezii, albul străveziu al gheții și negrul copacilor, veselia oamenilor era singura care făcea risipă nechibzuită de culori și sunet. Câteva ghemotoace cu pene țopăiau și ele mai la o parte, dar nu de fericire, ci de foame: adunau ceva boabe răspândite în zăpadă. Festin pe timp de iarnă pentru ele.

În tot acest decor idilic, de veghe la răutățile lumii și pericolele iminente vieții mai stătea doar o cioară care se suise prea sus în copacul lucidității. Iar în copac nu era loc de patinat și nici de țopăit. De la înălțime, cioara n-avea încotro și vedea totul: fragilitatea ascunsă a caselor, capcana de deasupra boabelor pentru țopăitoare, subțirimea gheții și albastrul-vânăt al apei dedesubt (1).

Pe cioară a văzut-o însă Pieter Bruegel cel Bătrân. Și prompt, a imortalizat-o într-o pictură pe care a numit-o, respectând dorința de anonimat a păsării (care știa ea ce știa), Peisaj de iarnă cu capcană pentru păsări. Capcane erau însă mai mult de una…

Și banală… ca o cioară!

G. Topârceanu

(1) Și nu după mult timp a auzit cioara de altfel totul: vuietul, țipetele și fâlfâitul disperat de pene. După ce s-au salvat, s-au uscat și s-au calmat, sătenii s-au dus la pictura lui Bruegel să vadă ce s-a întâmplat. Și au împușcat cioara și au tăiat copacul, bineînțeles. Apoi au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Sau poate nu chiar până atunci. În tot cazul, nu mai era cioară să-i vadă, iar Bruegel mai avea și altele de pictat.

Pe la mijlocul amiezei m-am întins pe spate în plin soare și m-am tot uitat fără țintă cum se deșirau bezmetice fire albe din seninul cerului de primăvară. Ca în copilărie, aceeași căldură a soarelui, aceeași liniște în picuri de lumină, aceleași împunsături de la solul prea tare. Dar cerul era de data asta de cealaltă parte a ferestrei, iar mocheta nu miroase a iarbă strivită când te ridici. Și totuși, aceeași senzație de liniște și pace adâncă. O purtăm așadar în noi tot timpul sau m-au păcălit asemănările?

O scurtă discuție pornită de la o declarație fermă de avere obținută prin eforturi trilematice:

Diana Coman: Mi se pare totusi ca diavolul e prin detalii.
Mircea Popescu: Pai posibil.

Diana Coman: Adica eu nu neg ca pentru tine probabil cea mai de folos investitie a timpului era blogul (ma rog, pana dai peste alta si mai de folos).
Mircea Popescu: O problema majora e cea de tactica versus strategie. Gen la civ, daca bagi tot pe stiinta si nu-ti faci un singur prapadit de phalanx o musti grav.

Diana Coman: Da.
Mircea Popescu: Idem si la fel, daca omu n-are 50 de lei in buzunar sau ii taie curentu’ ca nu l-o platit discutia asta e in plus.

Diana Coman: Asta e una. Si a doua e ca in fapt uite colo zoso de exemplu care si ala in principiu si-a investit timpul in blog, nu? Sau arhi, ca inteleg ca traieste din asta, da?
Mircea Popescu: Iti accept exemplul si insist sa spun ca se mentin determinarile mele. Ce putea face zoso in 2005 ? Cine era zoso in 2005 ? Un mucos de internet cafe, slab si ogirjit, fara scoala, fara bani, fara posibilitati. Macar atit a invatat in cinci ani, sa se stearga la nas inainte de-a incepe sa vorbeasca. Cunosc destui ghiboli pentru care aceasta invatatura ar insemna minim zece ani.

Diana Coman: Pai si un doctorat il invata asta :) Unul serios zic.
Mircea Popescu: Nu-l accepta nimeni la doctorat.

Diana Coman: Asta ce-i drept e adevarat, posibil.
Mircea Popescu: Deci asta-i, blogul te ia cum esti, de unde esti, si te duce mai departe decit orice alternative ai avea. Ca esti tu flamind de ghencea sau instarit de parkstrasse.

Diana Coman: Da, ca orice efort personal pana la urma, cu atat mai mult cu cat presupune si/depinde intr-o oarecare masura de interactiuni cu lume reala totusi, chiar daca interactiune limitata. Sigur ca da, n-am nimic de contrazis la capitolul asta.
Mircea Popescu: Exact. Pentru ca asta-i valoarea, privind sub capota : in blog faci efort personal de 2-3 ori mai direct si mai aplicat decit in orice alta metoda de pe lumea asta. Ca sa fim seriosi, toata educatia exista ca sa-i dea ghibolului ocazia sa se priveasca in oglinda. Se intimpla ca blogul e oglinda cea mai limpede de pina acum.

Diana Coman: Si cea mai usor accesibila in fapt pana la urma
Mircea Popescu: Tocmai. Asta-i argumentul in totul lui.