Am mai povestit și exemplificat deja cum poți face multe lucruri fără noimă cu un set de date. Iar dacă le faci, poți folosi cu succes statistica drept somnifer. Dar statistica nu are vină în asta mai mult decât are pianul vină că îl zdrăngăne Ghiță și nu Beethoven. Și chiar dacă nu credeți, vă garantez că indiferent de pian, chiar și Sonata Lunii (alegeți partitura preferată) poate fi interpretată strict corect și totuși jalnic și plicticos până la moarte. După cum până și melc-melc-codobelc poate stârni măcar câteva râsete dacă e cine trebuie la clape. Cam așa e și cu statistica. Iar Hans Rosling e un bun exemplu de "cine trebuie". Chiar dacă e înghițitor de săbii. Pentru că e mult mai mult decât atât.

Hans Rosling a studiat statistica și medicina întâi la universitate în Uppsala și apoi în India. După care a trecut la partea practică a studiilor și pentru asta s-a dus până în Mozambic unde a găsit bântuind un tip rar de paralizie numit konzo. Descoperirea cauzei acestei konzo (alimentația și mai ales lipsa ei) i-a adus lui Hans Rosling titlul de doctor în științe, dar a însemnat înainte de asta mulți ani petrecuți bătând Africa rurală în sus și-n jos pe urma konzo. Ca să vedeți ce poate presupune un doctorat în caz că vă tenta unul.

Poate că dacă făcea doar atât (voluntari pentru un doar similar?) existau șanse să nu audă nimeni de el. Dar toate acestea sunt doar o parte din aisbergul al cărui vârf a devenit extrem de vizibil când Rosling a dezvoltat un software remarcabil pentru vizualizarea datelor și a evoluției acestora. Software cumpărat de Google în 2007 și (încă) disponibil gratuit sub numele de Gapminder. De ce-i Gapminder așa de extraordinar? Pentru că pune datele într-o formă grafică și evoluția lor vizibilă nu doar pentru matematicieni și statisticieni ci ca un film oarecare de animație. Combinat cu date statistice adunate din întreaga lume pentru tot felul de indicatori, Gapminder practic taie de la rădăcină multe scuze de genul că la noi nu se adună date, n-avem informație, nu știm, nu cunoaștem, habar n-avem etc. La ce folosesc însă toate aceste date?

Datele sunt într-un anume sens partea cantitativă a istoriei, iar statistica e o unealtă excelentă de interpretare a istoriei pentru a oferi o înțelegere solidă a ceea ce se întâmplă și predicții despre ceea ce urmează. Nu orice fel de predicții, ci unele cu mari șanse de a deveni realitate. Desigur, datele în sine reprezintă mai mult urmele unor evenimente și înțelegerea lor e imposibilă fără a cunoaște evenimentele. Dar datele și mai ales variațiile lor te pot chiar ghida către unde anume să te uiți după evenimente. Sunt echivalentul urmelor și amprentelor de la locul crimei: îți arată că ceva s-a întâmplat și te ghidează în investigație, dar nu rezolvă în sine misterul. Pentru a rezolva misterul trebuie să afli, să înțelegi și să relaționezi evenimente conexe, într-un cuvânt contextul. Odată misterul rezolvat, modul în care prezinți soluția la sfârșit poate fi oricât de plicticos sau de interesant, depinzând în esență dacă ești Christian Ciocan sau...Hercule Poirot. Sau Hans Rosling vorbind despre ascensiunea Asiei, mai exact a Indiei, Chinei și Japoniei comparate cu SUA și Marea Britanie.

Ce poate fi mai plicticos decât o astfel de comparație, nu? Ei bine, extrem de multe sunt infinit mai plicticoase cu condiția ca prezentarea comparației cu pricina să fie făcută de cineva ca Rosling vorbind despre primul tweet transatlantic (1858 - ghicește cineva despre ce e vorba?), arătând cum crește sau scade cât se poate de literal speranța de viață în țările cu pricina și comentând ca la un meci de fotbal urmărirea între țările asiatice și cele două țări vestice. Ah, și înghițind o sabie, desigur. Dar am așa o senzație că înghițirea sabiei nu e chiar indispensabilă pentru o prezentare cât se poate de captivantă. Dar priviți-o mai jos și spuneți sincer dacă sunt datele și statistica plicticoase. Sau plicticoși sunt doar unii prezentatori?

Hans Rosling despre ascensiunea Asiei

Category: Conversations

Comments feed: RSS 2.0