Există ceva anume în calmul și întinderea pădurii, a câmpiilor și-a stepei, în apele largi care curg atât de lin încât îți pare apa ca o oglindă care nu curge ci alunecă pe nesimțite. Vastele spații deschise nu-s doar literatură. Vaste sunt clar, deschise doar după ce treci de graniță. Confruntat cu un pașaport care nu era nici rusesc, nici bielorus, nici lituanian, bietul grănicer și-a aliniat întreaga garnizoană de neuroni, a mai aprins o lumină, a căutat o lupă, a studiat viza și obiectul grena neidentificat din față, din spate, din profil și l-ar fi studiat și din kant dacă i-ar fi dat prin cap. Unde mai pui că pașaportul meu fiind nou și proaspăt nici n-avea vreo urmă de studiat altminteri. Și de atâta stres până la urmă a lătrat pa-ruski că strahovka iesti? -Iesti. Cu acest unic cuvânt lumea a părut a se reașeza la locul ei în jurul grănicerului. Eu eram liniștită că în fapt nu eram la prima trecere în Bielorusia și aventurile au fost deja la dată anterioară. Strahovka e asigurarea de călătorie, dar dacă n-aveți chef de aventuri, nu-i chiar oricare asigurare, ci doar o specie anume, cu preaiubitul logo Belgostrah care are darul de a reda unui biet grănicer liniștea și pacea interioară. A trântit cu sete ștampilele și-a scăpat de obiectele-intruziuni ale unei alte lumi. Ah, cu ce plăcere a luat apoi pașapoartele binecunoscute ale următorilor la rând.
Bielorusia (și nu e singura, evident) poate fi oarecum...stresantă pentru cei cu detector de comportări și urme comuniste. La vreo 15 minute cu mașina de la punctul de graniță, e un orășel micuț al cărui nume nici nu are importanță, dar în piața căruia, central și plin de glorie, arată drumul cu mâna întinsă și piciorul plin de ...grație, un nume binecunoscut. Bronz. Poza clasică. Fiori reci. Pentru mine cel puțin. Poftiți:
Minsk e un oraș interesant, ultra-modern în construcții și trafic, înfiorător de...roșu din alte puncte de vedere. Modernismul e în mare parte rezultatul bun al unui lucru rău: al doilea război mondial n-a prea mai lăsat în Bielorusia piatră peste piatră și mai să nu prea mai lase nici om viu, că a cam omorât o treime din toată populația. În consecință, Minsk e practic oraș reconstruit, cu spații largi, cu trafic încă lejer, cu parcuri-păduri și parcuri-Tuilleries sau gen Versailles de mai să-mi scutur capul unde mă găsesc adică. Și cu o memorie extrem de vie a catastrofei numită război mondial. Iar dacă în alte părți tot ce e construcție ultra-modernă e fie bancă fie clădire de birouri sau sediu de companie petrolieră, în Minsk se găsește minunea asta:
Care e, nici mai mult nici mai puțin, țineți-vă tare, o....bibliotecă publică! Ah, e bună de încheiere, nu? Sau de "va urma"...
Comments feed: RSS 2.0
Foarte interesant!
Asteptam urmarea :) (pajalusta, sau cam asa ceva)
Interesanta biblioteca. Dar nu-i cam mica ? Sau nu-i doar structura din fata ?
PS: bagajele s-au desfacut ?
Eu intotdeauna m-am gandit ca bielorusii sunt de fapt niste rusi cu biela-manivela. Cand e foarte frig, intepenesc, si tre' sa dai la ea, sa-i pornesti. Poate si Leninu' ala are una, pe undeva. Cat despre mine, eu p-acolo n-am fo decat cu jocul RedAlert - si nici atunci n-am stat prea mult, i-am facut harcea-parcea si-apoi am plecat.
Multam :) (si fix asa-i cum zici).
Nu e mica deloc, dar am luat-o si eu cam de departe. Bagajul inca isi ranjeste capacul la mine, ca mai are intr-ansul :D Dar asteapta, ca n-are incotro.
Bun, pai biela-manivela sa-i ramana numele desi clar doar bronzul sa fie poate bielorus. Si altminteri foarte departe nu esti :D Bielorusa e tot rusa cu mici diferente pe ici pe colo prin partile chiar realmente neesentiale. Dar daca-s teapeni nu prea e de frig, cat de prea mult...incalzit.
Amusingly there was nothing like that going in, ten years later. It's true that we flew rather than drove, but they had an office selling the mandatory insurance right by the exit gate, complete with tired ex-beauty in her mid 40s (why is this new jersey-ism such an ex-soviet thing anyways ?) ; and the stewardess even offered herself socially for make benefit great nation of bell'a'rus.
On the other hand, they rather didn't want to let us leave...
The airport entry is by far different from land-entry, basically a sort of "we want THOSE in, not the poor that come on foot". That being said, it seemed beyond silly to take the plane from Vilnius to Minsk when it's a 2 hours drive really or even less by train. Except the trains are not that frequent and then the drive is fine but the border can be a mess and so on. Anyways, especially the train travel first attempt thing was... interesting, the one-time bus thing gave some fun watching the determined local who had to get off *right there* (they threw him off the bus in the end aka after he hit the driver in the face, literally, in the middle of 3 lane Minsk street, but he was happy - he only wanted them to throw the suitcase too!) and then the drive was just that, a drive and not much else.
I don't know about stewardesses, but it's true that I always got offered mandarines and whatever else the guys there had on hand, seemingly just to talk to them or just because I seemed so little and so out of place and so...something. Then again, it was 10 years ago already and I can't say it's one of the places that ever came all that much back to mind to visit - the only thing it has going for it would be perhaps to take the kid to that open air war museum so that he can shoot an actual rifle across the trenches, if they still have all that.
I don't think they still do the shooting thing, no.
Anyways, I'd say I agree -- the only remaining utility of the place was rather something in the vein of "show the kid". Definitely why I took mine.
I guess I'll check first (if they still do any shooting) before any travel but at any rate, it won't be very soon for sure.
[...] spuneam anterior, al doilea război mondial mai să radă Bielorusia de tot (ulterior Cernobâl a îmbogățit doar [...]