Ca și Doamna între tovarășe, Casa era aparte. Cu uși care nu se mai deschideau de mult către nicăieri, cu niște cămăruțe în adâncuri din care soarele fusese înfrânt, gonit și interzis ca un accesoriu în întregime irelevant în fața avântului reformator al clasei muncitoare, își păstra totuși în rest spațiul generos și atmosfera solară, caldă și armonioasă.

Intram printr-un holișor ca o mică seră inundată de lumină și verdeață, trecând printre doi șerpi avântați răsucit în piatră spre capiteluri de coloane. În stânga unui hol mai larg și mai întunecat era camera cu pianul.

Pianul de concert mi-a părut întâi perfect la locul lui într-un colț de cameră, cu Doamna micuță așezată într-un fotoliu curios lângă el. Dar era în fapt un loc surogat. Locul pianului fusese cu ani în urmă într-o casă fără cotloane întunecate și fără uși blocate, într-o cameră pe care Doamna o deschidea larg către grădină și către nopțile de vară în care cânta până târziu spre dimineață Sonata Lunii și Nocturnele lui Chopin.

Prima lecție la pian a fost mult prea scurtă pentru gustul meu. M-am cocoțat pe două perne în vârful unui scaun care se înălțase pentru mine pe vârfurile piciorului său cu șurub, am ținut cu mâna o portocală imaginară și am atins câteva clape rând pe rând. Iar pianul a răspuns! Nu doar cu sunet, ci cu mișcări de ciocănel abia prinse cu coada ochiului dincolo de partitura de pe stativ. Conversația cu pianul era însă una mai curioasă: eu doar îi spuneam, notă cu notă, ceea ce scria în partituri, iar pianul traducea în sunet ca să înțeleg la rândul meu ceea ce un compozitor departe și demult strigase lumii întregi în singurul limbaj capabil să-i cuprindă povestea întreagă. Bizară conversație, bizar mod de a învăța comunicarea.