Interesul meu real pentru istorie are – dacă-mi dați voie să m-amuz un pic – un istoric. Ceea ce n-ar fi tocmai un merit în sine ¹, dacă n-ar oferi ceva contradicții de care mi se agață de exemplu câte o întrebare precum: unde mi-a fost mintea dusă de mi-a luat atât de mult să mă interesez serios pe temă? ²

Întrebarea se iscă mai ales pentru că aș data interesul meu pentru istorie în vremuri tare moderne chiar și pe scara foarte limitată a anilor mei. Desigur c-am mai avut prin diverse epoci răbufniri de interes pe temă. Pe la 9 ani am avut ceva anume cu revoluția de la 1821 (ori cu Tudor Vladimirescu poate?), iar pe la 12-14 aș fi trăit din ceva motiv mai bucuroasă printre perșii cei bărboși, colorat îmbrăcați și cu toată lumina – pentru mine – unor ținuturi atât de îndepărtate, atât de vii în sculpturi, atât de fascinante fie și doar prin ideea unui palat de vară și a unuia de iarnă. Cam tot pe atunci luasem și egiptenii la studiat, din ceva motiv obscur de care nici că-mi mai aduc aminte. Și da, mai aveam și câte o curiozitate bruscă, stârnită în fapt mai mult de cuvintele câte unui scriitor anume, pentru câte-un Ptolemeu ori Iustinian. Totuși, era mai mult fascinație brută decât interes temeinic, așezat și cumpătat, așa cum îl înțeleg acum. Ori poate chiar mai bine spus, asemenea incursiuni ori răbufniri ocazionale de interes erau pentru mine ca oazele mult prea rare prin deșertul care-mi părea istoria, un deșert de cifre aride și alunecoase, prin care mă târam mai mult din simțul datoriei, simțind prea ades că-mi pierd suflul, dar știind totuși că există un capăt, că drumul duce inevitabil în prezent. Un prezent tare verde prin comparație.

Ei bine, și dacă acele răbufniri de interes îmi par acum doar simple compensări ale plictisului unei activități căreia nu-i vedeam în fapt în sine rostul, ce-nseamnă până la urmă că am căpătat undeva pe drum, recent, un interes real pentru istorie? Înseamnă în primul rând dorința și străduința de a descoperi și cunoaște lucrurile în continuitatea lor, în fibra lor care trece în fapt din veac în veac, mai moștenire decât piatra monumentelor ori chiar bogăția măsurată-n aur. Înseamnă deci a înțelege nu doar cum sunt lucrurile și oamenii în realitate acum ori altădată, ci mai ales de ce sunt (ori au fost) așa și nu altfel, cum de-au ajuns să fie așa. Cum am ajuns să fim așa și încotro suntem cu toții – oameni și lucruri – în fapt țintiți. Pentru că suntem cu toții într-adevăr țintiți, precum proiectilele aruncate deja pe o traiectorie anume, dintr-un punct anume. Punctul acela este în fapt ultima pagină a istoriei noastre, rezultatul tuturor celorlalte. Și este în același timp punctul din care privim lumea și care ne limitează opțiunile prin însăși perspectiva anume pe care ne-o selectează din atâtea altele posibile. Iar traiectoria pe care mergem, înainte chiar de a realiza că mergem pe una anume, e traiectoria pe care ne-o dă, imperceptibil ori direct, istoria acumulată în noi, sub noi, în tot ce ne-nconjoară.

Poate fi cu siguranță un șoc să te recunoști brusc drept un biet glonte deja lansat către o destinație care nu ți-e clară, de către o forță pe care n-o prea înțelegi și cu opțiunile mai limitate decât ai crezut vreodata. Așa că nu-i de mirare că multă lume admiră “istoria” doar ca pe un monument ori piesă de muzeu, de interes doar punctual și temporar, cu statut similar curiozităților ori diformităților dispuse în alte vitrine, pe alte scene. Și nu e de mirare nici încăpățânarea unora de a considera că pot în fapt să ia totul de la un zero absolut, că lumea e atât de nouă pe cât o pictează lipsa lor de cunoaștere, că trecutul e irelevant. Dar în vârtejul – prea ades de fum- de-l numim uneori prezent, precum și în neclaritatea căreia îi zicem viitor, singurul element de filament concret este trecutul însuși, pentru că în jurul său se construiește în fapt prezentul. Iar prezentul va fi imediat noul trecut, dând așadar traiectoria și alegerile reale ale viitorului.

De aceea, pentru a putea în fapt alege, pentru a înțelege încotro te îndrepți înainte de a sfârși strivit de țintă, poate pentru a te bucura măcar de drum dacă nu chiar pentru a alege altul, e pur și simplu necesar a ști și înțelege istoria, această înregistrare imperfectă a modului în care, iar și iar, s-a întâmplat prezentul din trecut și s-a ales apoi viitorul din acest prezent, acum deja, trecut.

Interesul meu pentru istorie e în primul rând o realizare a celor de mai sus. Și în al doilea rând, o transformare a fostului deșert al istoriei într-un ținut de-a dreptul verde și înfloritor. De-a dreptul teraformare, nimic mai puțin ³.

1. Nu doar că n-ar fi ci chiar nici nu este, că și prostiile au îndeobște câte un istoric și bolile au câte unul și toate cele care nu-s pur aleatoare ori fără continuitate de vreun fel [↩]
2. Răspunsul imediat tinde să aibă o oarecare tentă agrară în el: cu capra, pe alte câmpii de soare pline, pe câmpurile cele electrice păscute de anumiți boi cu priviri inteligente. Totuși, răspunsul imediat e rareori relevant.[↩]
3. Că interesul pentru SF e mai constant și cu vechime. [↩]