Aseară am ascultat neîncrezătoare o emisiune de… hăhăială pe unul din posturile BBC. Zic hăhăială pentru că asta era, nu umor. Zic neîncrezătoare pentru că așa eram eu: mă uitam la ei – oameni rezonabili, cu aparență inteligentă cel puțin – și tot nu puteam să cred că vor continua cu așa ceva cu zecile de minute, cu jumătățile de oră (mai mult n-am rezistat eu). Ca de exemplu:

– S-a deschis o stațiune turistică pe o insulă, cu angajate exclusiv blonde!
– Sună bine, mai zi!
– Recepționerele sunt toate blonde…
– Ahh, m-aș duce acolo.
– Maseuzele sunt toate blonde…
– Așa masaj aș vrea și eu….
– Avionul e pilotat de blonde.
– Chm, dacă mă gândesc mai bine, poate totuși nu m-aș duce…
Hăăăăăă Hăăă Hăăă.

Să zicem că ghicitul poantei – care oricum nu-i poantă – din prima replică, umorul de grădiniță (mă rog, șantier dacă preferați, dar cam …sterilizat pentru așa ceva), lipsa oricărei idei și în general prostia desăvârșită n-ar fi chiar așa probleme neașteptate într-o emisiune de televizor, dar… nu se mai termina! O țineau lunga tot cu din astea și reușeau să și zâmbească și râdă.

Stând eu astfel siderată în fața cutiei care debita prostii, nu știam dacă să râd, să plâng, sau să chem ceva protecția-actorilor pentru că din când în când, câte unul parcă avea ceva  sclipire de spaimă în ochi. Și am realizat deodată că-s numai două explicații posibile pentru așa stare de umor castrat: ori sunt proști, ori se prefac. Dată fiind sclipirea aceea, mai degrabă a doua variantă, se prefac. Dar de ce s-ar preface?

Poate pentru că nu e voie cu umor adevărat la orele la care nu se uită încă adulții – care-s din ce în ce mai puțini îmi pare. Umorul real e mai degrabă o formă de a explora ceva altminteri prea mortal, prea trist ori pur și simplu prea îngrozitor pentru a fi privit fără un pic de râset. Și e o formă de gândire, un mod de-a pune oglinda în locuri incomode sau măcar neașteptate. Un mod de-a arăta ceea ce altminteri nu se vede, un mod de-a face lumea să privească la ceea ce nu vrea de fapt să vadă. Un mod de-a spune adevărul.

Dar de ce-am spune adevărul la televizor sâmbătă seara?