Eu când nu pricep un text, încep să scriu. Cam așa stă treaba și acum, am tot citit și recitit ce zic Piticii Gratis despre Cititor și nu prea reușesc să mă dumiresc exact care-i ideea lor principală în chestiune. De parcă asta nu era destul, Mircea Popescu extrage din textul cu pricina o posibilă teorie generală despre evaluarea calității și cere păreri. Și dacă tot nu ajunge, eu recunosc cinstit că nu pricep prea clar nici problema unora, nici pe-a celuilalt. Deci, ca să pricep ceva, o iau pas cu pas. Să rezum întâi cele două texte:

Piticii Gratis par să enunțe următoarele idei principale:

1. Nu există legătură între caracteristicile scrisului unui autor și caracteristicile cititorilor săi.

2. Părerea oricărui cititor e irelevantă, în timp ce părerea prietenilor (cititori și ei totuși) e pertinentă.

3. Cei care citesc o fac în esență doar pentru că nu pot scrie.

Mircea Popescu adaugă propria experiență trilematică în comparație cu spațiul zosoian, extrapolează un pic teoria și într-un final parcursul său demonstrativ se cam împotmolește în câteva contradicții. Iată tot traseul din câte l-am priceput eu:

1. Oamenii sunt, in majoritate, idioți. (Asta nu e concluzie, e mai mult axiomă, enunțată de altfel și de PiticiGratis).

2. Extrapolând un pic teoria PiticilorGratis, indiferent de caracteristicile oamenilor, anumite lucruri îi vor face să-și manifeste idioțenia (le vom zice lucruri proidiotice), iar altele îi vor face să nu-și manifeste aceeași idioțenie (antiidiotice).

3. Reducerea la absurd: dacă așa acționează mecanismele idioțeniei manifeste, atunci lucrurile antiidiotice îngrădesc libertatea oamenilor pentru că ei nu-și mai pot manifesta natura reală.

4. Contraexemplu: pe Trilema se găsește cea mai mică manifestare a idioțeniei cititorilor și în același timp cea mai mare libertate de manifestare a cititorilor în toată splendoarea lor.

Bun, unde sunt atunci problemele? Cea mai simplu de rezolvat e aparenta contradicție de la 4, generată parcă mai degrabă de o alegere nefericită de termeni. Nu e vorba că lucrurile antiidiotice îngrădesc libertatea de manifestare a prostiei, ci doar nu rezonează cu ea. Altfel spus oamenii se pot manifesta la fel într-un spațiu pro- ca și în unul anti- idiotic. Dar orice manifestare e până la urmă expresia unei interacțiuni dintre text și cititor, iar interacțiunea se poate realiza fie preponderent cu idioțenia din cititori, fie preponderent cu inteligența din ei (să-i zicem așa). Deci da, se poate spune că având fix același set de cititori, vom obține reacții mai idioate sau mai inteligente în funcție de tipul textului și sau mediului. E drept că în cazul acesta teoria inițială mai ține doar la modul că deși cititorii sunt aceiași, vom interacționa în fapt cu două subseturi diferite (chiar dacă nu complet disjuncte) în cele două cazuri. Deci da, textul contează totuși, nu în selecția cititorilor, ci în selecția comentatorilor dintre cititori. Ori e clar că dacă n-ai cititori deloc, nu contează calitatea textului. Și invers, comentatorii nu pot fi diferiți de cititori.

Problema mare la PiticiGratis e că fac generalizări greșite. Ceea ce spun ei acolo se rezumă până la urmă la a spune că o alegere complet aleatoare a cititorilor e fix la fel cu o alegere pe baza textelor pe care le citesc respectivii. Ceea ce în principiu poate să fie adevărat doar când ai de fapt o bază mică (ori deja un eșantion de fapt) de cititori (cazul blogosferei Ro pare să fie bun pentru așa ceva), dar e posibil și probabil să nu prea țină la populații cu suficientă variație.

A spune că părerea cititorilor nu contează pe când a prietenilor contează e deja o abordare curioasă. A, de acord că faptul că ești cititor nu face părerea ta mai relevantă în sine, dar nici faptul că ești prieten cu autorul nu o face musai mai relevantă. Cheia aici e referința pentru relevanța asta. Dar nu prea se merită discuția, în esență un text merită scris pentru a spune ceva important în care autorul crede, indiferent de părerile oricui.

A spune că scrii pentru că vrei ca cititorul să moară de cancer, e tot un fel de a spune că scrii pentru cititor. Sigur, nu pentru bunăstarea lui, dar tot pentru el.

În esență îmi pare că toata treaba pornește de la considerarea prostiei ca o caracteristică binară (ori ești prost, ori nu ești) și în plus constantă în timp (dacă ești prost odată, ești prost întotdeauna și respectiv dacă nu ești prost odată, nu vei fi prost niciodată). Sigur că din păcate nu există o definiție clară și unanim acceptată a prostiei. Dar dacă pornim de la axioma inițială că majoritatea oamenilor sunt proști, urmată de observațiile empirice că toți (absolut toți) oamenii fac prostii uneori (deci s-ar putea spune că sunt proști), îmi pare că o definiție mai apropiată de adevăr ar fi că prostia e o caracteristică a tuturor oamenilor (fără excepție), dar nu e o funcție binară (da sau nu) cu un singur parametru (persoana în cauză), ci o funcție continuă într-un spațiu multidimensional. Mai simplu spus, orice om e prost într-o anumită măsură care depinde de circumstanțele în care faci evaluarea. Simplificarea că un om e prost sau nu, revine deci la aplicarea arbitrară a unei valori prag și a unui subset de circumstanțe. Cum fiecare pune ce prag vrea și alege circumstanțele preferate, nu-i de mirare că nu prea au rost discuțiile pe temă.

Până la urmă e curios că nimeni nu găsește ciudat că se măsoară inteligența tuturor oamenilor cu aiureli de genul testelor IQ pe o scală relativ extinsă, în vreme ce pentru prostie preferăm ceva binar. Că poate totuși nu o avem și noi.