September « 2014 « Ossa Sepia

September 16, 2014

Revizia de 2 ani

Filed under: Young, old and oldest — Diana Coman @ 9:22 pm

Ca la masini, in Anglia se face revizie si la copil. Inca nu stiu daca imi dau apoi si vigneta sa i-o aplic in frunte (ori pun ei stampila pe o buca?) dar in tot cazul, am primit chestionar si formular si… har-har ca inca mi-a dat si biata bona ¹ un formular completat gata – probabil in ideea ca daca eu nu stiu ce face si ce nu face copilul, macar sa le pot zice ce mi-a spus ea, sa nu pic revizia copilului si sa raman apoi de caruta fara vigneta (ori stampila?).

Formularul in sine cred ca reflecta ideea asta moderna de a pune atata accent pe creativitate incat scriem frantuzeste indiferent de limba. Gugulea nineacai saracul ². Titlul insusi tenteaza irezistibil:

” I am a Unique Child
I am Two: What I can do”

I can poo. And I can moo.

Stiu, risc sa ma descalifice inca din start pe motiv de completare ireverentioasa de formulare. Ori sa ma accentueze la portofel ori ceva, ca le-am completat pana si titlul. Mai ales titlul unui formular unic pentru copiii standard, formular standard pentru copiii unici.

Iar observatiile, ah observatiile cum invita ele la completat…

“more words are being used by V” – o, da, si inca-cat de uzate, de plesnesc pe la silabe si-si pierd literele, inceputurile si toate cele de nici nu stiu ce sa mai fac cu ele; mai ieri am dat la cos vreo 10 ca erau deja zdrente de atata uz. Din categoria n-are omul musai multe, dar le foloseste la maxim, de dimineata pana seara. Si dimineata incepe la 5.

“V is able to speak but chooses to do so only when necessary” – aici bag seama ca o fi intr-adevar unic, de vreme ce majoritatea adultilor chiar vorbesc mult mai mult decat e necesar si mai ales fix cand nu e nevoie.

“V understands he should sit nicely in cafes and restaurants and is of a quiet nature” – natura e mai degraba gurmanda decat tacuta, dar e ceva adevar in faptul ca nici un gurmand care se respecta nu vorbeste cu gura plina: doar nu si-o strica placerea degustarii doar de amorul conversatiei si vice-versa. Cata vreme mancarea e buna, nu-i nevoie sa faci zgomot iar daca mancarea nu-i buna, nici eu nu mai stau frumos in cafe ori restaurant, ce sa-i mai cer lui.

Ma tenteaza sincer sa propun un formular similar si la varste adulte. Mai ales pentru cei foarte unici si creativi: “I am a unique adult; I am 32: what I still can’t do.” Ar fi chiar informative cred, chiar daca ar trebui sa inceapa aproape toate cu “tot ma mint ca sunt buricul lumii si inca buric unic.”

Nu-i chiar bona, dar n-am idee care ar fi echivalentul corect: femeia are tzashpe verificari si patalamale, o tona de jucarii si program complet pentru distractia copiilor; altfel pus, e platita cu ora sa vada de 1-5 copii la ea acasa.[↩]
“- Quel bonheur! Gugulea nineacai Auzi ce spune monsiu Sarla zice ca ai sa vorbesti frantuzeste ca apa N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera comme l’eau?”[↩]

Comments (4)

September 4, 2014

Pericol!

Filed under: Word Therapy — Diana Coman @ 7:57 pm

Nu-mi puteam lua ochii de la usa intredeschisa pe care semnul “Pericol!” se legana oarecum batjocoritor. Asteptam pentru un interviu si eram deja de o ora in holul viermuind de lume si altminteri zgarcit in atractii ori chiar distractii, iar mintea mea se agata cu disperare de contradictia dintre pozitia usii si semn ca de singurul lucru demn de atentie. Intr-un final, m-am apropiat din nou de mosnegutul benign si pasnic de la intrare:

– Imi puteti spune va rog cat mai am de asteptat?
– Nu mult, ah, cred ca in jur de 10 minute, mi-a raspuns el amuzat brusc din ceva motiv, dupa ce m-a studiat cateva secunde.
– Cum de stiti fara sa verificati nimic?
– Ah, lucrez aici de multa vreme, nu-i nevoie sa verific. Ah, doar stiu.

Atatia “ah” pe sub zambetul acela cam pisicher incepusera sa ma calce pe nervi de-a binelea.

– Atunci poate stiti si de ce-i usa aceea intredeschisa daca e asa pericol dincolo de ea?
– Ah, dar pericolul e dincolo de usa, nu iese incoace, asa ca unde-i problema?
– Pai poate cineva intra atunci din greseala pe usa?
– Ooo, dar nu-i nici o greseala daca intra. Doar scrie clar “Pericol” pe usa, nu “greseala”, nu?

Intai am crezut ca mosul isi bate joc de mine, dar nu, nicidecum. Chiar dimpotriva, zambetul ii disparuse si ma privea dintr-o data surprinzator de ascutit si alert, ca intr-o infruntare cu miza foarte, foarte mare. O infruntare insa careia nu-i ghiceam cu nici un chip nici macar forma, cu atat mai putin eventuala miza. Un pic deconcertata, am intrebat atunci direct:

– Pot sa intru atunci?
– Daca nu va e frica, a ridicat mosul din umeri de parca n-avea sens intrebarea mea.

In mod bizar, mi-era frica. Nu chiar spaima sa ma tina in loc, dar frica asa ca un semnal, ca un indiciu mult mai clar decat cel de pe usa. Frica de ce anume insa? N-aveam idee, frica si atat.

– Mi-este, dar tot vreau sa intru. De ce trebuie sa ma feresc?
– Ah, asta nu stiu exact. Tot ce pot face e sa va dau ghidul asta.

Ghidul mosului era o carticica mica si compacta, dar cand am incercat sa o deschid am constatat ca era incuiata. Am ridicat ochii sa cer si cheia, dar n-aveam cui sa mai cer, ca mosul disparuse undeva, iar pe biroul lui nu era decat o carte mare si groasa, tinuta intredeschisa de un ciot de creion ros la un capat. Pe coperta cartii scria mare si clar :”Pericol!”

Comments (0)